Greu de uitat 1.2: Cutezători pornim în viață…

(probabil că trebuie să citiți episoadele 1.0 și 1.1 ca să înțelegeți ce urmează)

Legământul pionierului (dacă l-ați uitat): Voi învăța și voi munci pentru a deveni fiu de nădejde al patriei mele, Republica Socialistă România; voi fi credincios poporului și Partidului Comunist Român; voi respecta neabătut îndatoririle pionierești.

Revista “Cutezătorii”, nr. 18/6 mai 1982

Ei da, eu sunt în poză. În clasa a 7-a. Cocoțat pe o carte, întrucât în acea perioadă Daniela era mai înaltă cu două degete decât mine și fotograful de la redacția revistelor pentru copii (“Cutezătorii”, “Arici Pogonici”, “Start spre Viitor”) a socotit că nu e normal ca fetele să fie mai înalte decât băieții. Adevărul este că nu eram comandant de detașament, așa cum apare în fotografie, eram doar comandant de grupă, cu șnur roșu. Daniela, în schimb, a fost comandant de unitate pe bune. La vremea respectivă, coperta asta a făcut furori printre admiratoarele mele dintr-a 6-a și a 5-a. Revista a fost postată la avizierul școlii vreo jumătate de an.

Daniela și subsemnatul alături de colegi din școala generală, 2004

Pe tovarășul Brădățeanu nu l-am mai văzut după ce am terminat școala generală, în 1984. Avea însă deja statut de legendă. Persista senzația că îmi urmărea, din umbră, ceea ce făceam mai departe în viață. În special întrucât am ales să fac liceul la actualul “Jean Monnet”, localizat în cartierul Primăverii, gard în gard cu reședința familiei Ceaușescu. Însă activitatea mea la “protocol” s-a sfârșit oficial odată cu conferința partidului din 1982 și poza din revista “Cutezătorii”. Eram prea mare pentru flori la aeroport, congrese sau conferințe – dar totuși bun pentru altceva.

Imediat după conferința partidului (ce se organiza cu doi ani înainte de congres), Brădățeanu m-a dus la Casa Corpului Didactic (de lângă cinema Patria) pentru o audiție neobișnuită. Eram vreo 25 de copii, băieți și fete, fiecare pe rând apărea în fața unei comisii și trebuia să strige cât de tare putea: “Ia mai mânați, măi, să se-audă-n munți și văi!”. Era selecția pentru Plugușorul 1982, mai precis pentru cel ce urma să-l recite tovarășului, în fața sediului CC, de anul nou. Brusc, am intrat în panică: Plugușorul era o poezie lungă, avea o întreagă coregrafie atașată (costum de țăran, bici etc.) și eu nu stăteam prea bine cu învățatul pe de rost. Când mi-a venit rândul (eram printre ultimii) n-am avut ce face și am strigat cât am putut: tovarășii din comisie au fost impresionați. Am fost ales imediat. Brădățeanu a vorbit însă cu doi dintre ei și ulterior mi-a spus că a aranjat să nu mă duc la Plugușor, ci la spectacolul omagial din 30 decembrie (35 de ani de la proclamarea RPR) la care urma să participe întreaga conducere PCR – în frunte cu soții Ceaușescu, desigur.

N-a fost rău deloc. De fapt, împușcasem potul cel mare. Pentru două strofe recitate (în final micșorate doar la una), am chiulit – oficial – aproape tot trimestrul 1 de la școală, până și tezele mi-au fost reprogramate. E drept, s-a dus dracului și o săptămână de vacanță. Am mers zi de zi la repetiții la Sala Palatului (de la 8 dimineața la 6 seara), acolo unde spectacolul era regizat de Doru Năstase – cel ce realizase celebrele Drumul Oaselor și Trandafirul Galben. Un tip corpolent, cu temperament vulcanic, dar foarte simpatic. Semăna cu Peter Ustinov. În timpul repetițiilor, înjura ca la ușa cortului și toată lumea râdea cu hohote. A murit câteva luni mai târziu, după ce tovarășii l-au pus să refacă tot spectacolul pentru 1 mai 1983 în doar o singură zi și a făcut infarct din cauza stress-ului.

Doru Năstase adunase o serie de actori foarte apreciați la vremea respectivă pentru recitalurile de poezie patriotică – cu unii dintre ei m-am conversat și le-am luat autografe (cu dedicație!) într-un carnețel pe care-l mai am și astăzi: Amza Pelea, Florin Piersic, George Motoi, Gelu Nițu etc. Ba mai mult, la bufetul Sălii Palatului aveau Pepsi și cornete cu cremă de ciocolată. Practic eu cam șomam 90% din timp, în afara momentelor când eram chemat pe scenă să-mi recit cele două strofe. Îmi petreceam timpul fie în culise, fie cu actorii de pe-acolo, fie cu un ansamblu de balet format din gagici de clasa a IX-a și a X-a (eu fiind în a clasa a VII-a) care m-au “adoptat” și mă giugiuleau non-stop.

Repetițiile erau spectaculoase și de multe ori stăteam prin culise doar pentru a-l vedea la lucru pe regizor: Doru Năstase urmărea toate secvențele dintr-o lojă, înarmat cu o portavoce. Din când în când, răbufnea de se-auzea și dincolo de pereți: “Căcat, căcat, căcat! Unde sunt pionierii, tovarășa Apostol? Păi, aduceți-i pe scenă, că ne prinde dracu’ primăvara pe-aici. Alo, șoimii patriei, valea în culise, să vină uteciștii. Nu acum! Dar, când, mâine? Băi, frumoasa din pădurea adormită, e rândul tău, treci în față și recită. Mai tare… și mai tare… cât de tare poți, băi! Unde l-ați găsit pe blegul ăsta? Băi Animafilm, adormirea maicii domnului… Dați-i să mestece o gumă și un șut în cur să-și bage mințile-n cap. Alo, baletul din Galați, hai odată. Unde e muzica? Nu e asta, dobitocule, dă înapoi. Te distrug, te sparg! Ieși afară! Hai că sunteți de ‘Cascadorii Râsului’. Măi copii, îl iubiţi măi, pe nenea Doru? Ia să vedem dacă îl iubiţi! Mai tare, făcăleț, că nu se-aude în fundul sălii! Băi, Falconetti, mișcă-ți freza mai în față. Gelule, ce pizda mă-sii faci măi băiatule, nu mai știi versurile? Păi învață-le că ne ia mama dracului pe amândoi. Domnu’ actor, e ceva de râs acolo? Păi zi mai tare, să râdem toți. Ia vezi, tovarășu’ Popescu râde? Tovarășu’ Dincă râde? M-ați omorât, stop, stop, stop! Da’ acum vă omor eu pe voi. Ce e aici, măi, Cântarea României? Nu te uita la mine, uită-te în față, la tovarăși. Ce faci, plângi? Stai așa să vin la tine, să vezi tu plâns. Gata, nu mai pot, 5 minute pauză. O luăm de la început, anunță pe toată lumea.”

Partenera mea de montaj poetic era o fătucă de clasa a V-a pe nume Dana Mladin, la vremea respectivă blondă cu ochi albaștri, două cozi împletite și extrem de afurisită. Era o veterană a poeziilor patriotice și fusese solicitată în mod expres de tovarășa Ceaușescu la spectacol (confirmarea aici – vezi minutul 1:08). Tatăl ei era directorul întreprinderii Grivița Roșie, iar maică-sa lucra la miliție. Dimineața venea la repetiții adusă de un Mercedes negru, condus de șoferul lui taică-său. Micuța era cam prost crescută (“nu beau Pepsi pentru că am acasă cât vreau“) și pârâcioasă, așa că mai mult o evitam (pe cât posibil). Chiar Brădățeanu mă pusese în gardă, să fiu atent ce vorbesc în preajma ei. Ce s-a ales de ea? Vreo 5-6 filme, după revoluție: Școala Vedetelor, Surprize-Surprize (era producător), iar de vreo 7 ani lucrează la Antena 1 (la Ciao Darwin și alte porcării din aceeași speță). Nici o surpriză 🙂

Niște tovarăși de la cadre m-au luat la întrebări după ce mă lăudasem micuței blondine că ai mei nu sunt membri de partid. “Ce apartenență politică au părinții tăi?”. “Nulă”, am răspuns eu savant. “Cum, nulă? Nu fac parte din vreo structură a partidului?” “Păi, nu”, am continuat. “Nu se poate. Mergi acasă, vorbește cu ai tăi și lămurește-te. Mâine vorbim din nou.” Dana cea bălaie îmi zâmbea cu tâlc: ea mergea acasă cu mașina neagră a lui tăticu’. Acasă, după ce am povestit întâmplarea, mama era să facă o criză de nervi: “Nulă? Cum ai putut să spui asemenea prostie? Trebuia să spui că nu știi!” A doua zi, ca să evite orice consecințe nefaste (pentru mine, desigur) mama și tata s-au înscris în ODUS (Organizația Democrației și Unității Socialiste, un soi de nepot mai cumsecade al PCR) iar eu am raportat mândru acest aspect; toată lumea a fost mulțumită.

În ultima zi înaintea spectacolului, mi s-a tăiat o strofă (cea dedicată tovarășului) și dus într-un studio improvizat pentru a o înregistra pe bandă (dacă se întâmpla ceva, puneau banda iar eu făceam play-back; n-a fost nevoie). Strofa respectivă am repetat-o de cel puțin 2-3 ori zilnic timp de 30 și ceva de zile, așa că mi-o amintesc și astăzi:

Tovarășei Elena Ceaușescu…
Floarea copilăriei noastre-i dăruim,
Bogat rodește în elevi chemarea
Ca buni școlari, și muncitori să fim!

Ăsta trebuia să fie cântecul meu de lebădă, anul următor urma să devin utecist și… adio protocol, poezii patriotice și beneficii colaterale 🙂 De atunci am mai fost doar la o emisiune TV pentru copii (tot cu o poezie) și am filmat o săptămână continuarea serialului Cireșarii (ulterior anulat). Și totuși… doi ani mai târziu, în noiembrie 1984 (ultima zi a Congresului al XIII-lea al PCR) m-am pomenit luat pe sus de la liceu de o mașină neagră, dus la Sala Palatului, îmbrăcat rapid în costum de pionier și informat că sunt rezervă pentru protocol întrucât se întâmplase ceva cu flăcăul ce trebuia să-i dea flori lui Ceaușescu. Până la urmă, după vreo 2 ore de așteptare, m-au chemat din culisele Sălii Palatului, mi-au pus un ditamai buchetul de garoafe în brațe, vreo 10 pionieri (adevărați) și șoimi ai patriei de mână, și m-au trimis să-l îmbrățișez pe dictator. Imediat după aceea, în timp ce sala aplauda cu frenezie și cânta celebrul Ceaușescu – PCR, un securist care probabil știa că sunt mai mare decât trebuia m-a tras în spate și mi-a zis “Stai aici, să nu te vadă tovarășa!”. Bref, după ce am ieșit din scenă, m-am schimbat la loc în hainele de liceu și o tovarășă m-a dus afară din Sala Palatului, la un autobuz care m-a lăsat aproape de casă, la Piața Aviatorilor (actualmente Charles de Gaulle). Mă simțeam umilit: eu, un veteran al protocolului – adus și debarcat în grabă, fără bomboane cubaneze și măcar o Lămâiță amărâtă… nu mă mai plăcea toar’șa? Se vede că nu (mai) era Brădățeanu pe-acolo…

În spatele dictatorului, la congresul al XIII-lea al partidului, noiembrie 1984; sursă: Fototeca online a comunismului românesc, cota 1/1984

Dar unde era, totuși, Brădățeanu? 20 de ani n-am știut nimic de el. Auzisem un zvon, cum că ar fi fost promovat și nu se mai ocupa de protocol și pionieri. Mult timp după revoluție, l-am reîntâlnit la Târgul ONG organizat de FDSC la Teatrul Național (prin 2000 sau 2001, parcă). Era stafia decrepită a unui securist de top: foarte îmbătrânit, adus de spate, cu dinții stricați și duhnind a tutun. L-am oprit pe hol și i-am spus cine sunt și de unde îl cunosc. S-a uitat lung la mine, apoi mi-a zâmbit și mi-a spus că a fost demult și nu ține minte prea bine… L-am întrebat ce mai face și cu ce ocazie pe la târg. Lucra la UNICEF. “Și cu ce vă ocupați la UNICEF?”. “Ei, sunt șofer…”, mi-a răspuns trist. Un an mai târziu mi-am făcut drum la UNICEF în speranța că îl voi revedea și vom depăna ceva amintiri. Nu știa nimeni nimic de el. Am căutat pe internet, am întrebat diverse persoane care ar fi putut să știe ceva despre Brădățeanu. Absolut nimic, nada. De fapt, era ca și cum nu existase vreodată.

Greu de uitat 1.1: Viața la “protocol”

(probabil că trebuie să citiți episodul 1.0 ca să înțelegeți ce urmează)

Drumurile la aeroport deveniseră obișnuință: nu trecea aproape nici o vizită de-a vreunui șef de stat în România fără ca eu și Daniela (de care v-am povestit în episodul precedent) să nu mergem la Otopeni la protocol. Deja era la latitudinea noastră să alegem cui dăm flori. Eu preferam să nu-l pup pe tovarășu’, dar în anumite situații n-aveam încotro. Mergeam două perechi (fată-băiat) dacă președintele aflat în vizită venea cu soția, sau doar eu și Daniela dacă respectivul venea fără consoartă. O scurtă listă (selectivă, bineînțeles) a celor pe care i-am pupat și le-am dat flori la aeroport include în primul rând un număr mare de președinți africani și din țările comuniste, că doar ăștia îl tot vizitau pe Ceaușescu:

  1. Samora Moisés Machel (Mozambic): un personaj simpatic; vroia să pară un Fidel Castro african – era îmbrăcat într-o uniformă soldățească kaki, cu caschetă și ochelari de soare, și l-a salutat pe nea Nicu de parcă mergeau la un meci de fotbal. Interesant: a doua lui nevastă s-a măritat (12 de ani după ce Machel a murit într-un accident de avion) cu Nelson Mandela.
  2. Ahmed Sékou Touré (Guineea): tipul era îmbrăcat într-o togă albă și avea și un fes la fel de alb. Avea o privire solemnă și nu m-a pupat când i-am dat florile.
  3. Canaan Sodindo Banana (Zimbabwe): ăsta era marioneta lui Mugabe, cel ce conducea în realitate țara. Un fost popă metodist ulterior condamnat pentru relații sexuale deviante. Huo!
  4. Jaber Al-Ahmad Al-Jaber Al-Sabah (emirul Kuweitului): nu știu ce dracu’ căuta ăsta în România, dar a fost o prezență oarecum exotică printre ceilalți. Cu toate că nu era prea arătos, a avut peste 40 de copii, iar numărul de neveste nu-l știe nimeni.
  5. Todor Jivkov (Bulgaria): cu toate că istoria l-a reținut altfel, toar’șu Jivkov a fost mega-meseriaș: după ce i-am dat florile l-a instruit pe un securist de-al lui să ne ducă în vizită în avionul prezidențial; ceea ce s-a și întâmplat!
  6. Regele Hussein al Iordaniei: mega cool, simpatic, îmbrăcat militar, cu un zâmbet pe care n-am să-l uit; după ce i-am dat flori și i-am zis celebrul “bun venit etc.”, a scos din buzunar câte un pachet de Juicy Fruit pentru fiecare pionier.
  7. Leonid Ilici Brejnev (URSS): un grăsan puturos și antipatic; doi ani mai târziu după ce l-am pupat s-a retras definitiv din viața politică, a făcut un infarct și a dat colțul.
  8. Gustáv Husák (Cehoslovacia): a venit în România cu un avion de linie ČSA; un tip modest și amabil – mi-a spus “mulțumesc” în română.
  9. Mobutu Sese Seko (Zair): cu tiranul ăsta a fost mai complicat ca de obicei; Brădățeanu a ținut morțiș să-i memorăm numele întreg (pe care l-am reținut până acum) și să-i urăm bun venit. Eu am fost cel care s-a oferit să o facă. Am făcut repetiții 2 ore înainte să aterizeze avionul prezidențial, dar mi-a ieșit perfect: “Tovarășe Mobutu Sese Seko Kuku Ngbendu Wa Za Banga, pionierii vă urează bun venit în Republica Socialistă România!”.
  10. Yasser Arafat (OEP): nea Arafat venea foarte des în România, așa că l-am pupat de cel puțin 3 ori; în general descindea vara, și mergea cu nea Nicu la Neptun pentru un scurt concediu pe malul Mării Negre.
  11. Muammar Al-Gaddafi (Libia): șmecherașul ăsta era mare prieten cu Ceaușescu, aproape că n-am avut când să-i plasăm florile între îmbrățișări și conversații afabile; n-arăta rău, era chiar un bărbat bine la vremea aia. Umbla exclusiv îmbrăcat în militar.

Cu “tovarășul” și “tovarășa” la aeroportul Otopeni, 1979

Desigur, au mai fost și alții – dar i-am uitat. Probabil n-au avut mai nimic deosebit pentru a-i reține peste atâția ani.

În timp, au apărut și fețe noi la protocol: vecina (și colega) mea Mihaela, Gabriela de la “A”, Florin (coleg de-al meu) etc. Una dintre preferatele lui Brădățeanu era Cleopatra, de la clasa paralelă cu a mea. O blondă cu privire clorotică, cu părul țesut într-o uriașă coadă bălaie. Prima dată când a fost la protocol a fost și ultima. Cum vă povesteam în episodul precedent, înainte de a ajunge pe pista aeroportului și a înmâna florile, eram cazați vreo 3-4 ore în salonul galben de la Otopeni. Acolo pierdeam timpul jucând fazan sau spunând bancuri. Știam (fără să-mi spună nimeni) că prin decor erau microfoane, ba chiar zărisem unul lângă un ghiveci cu flori. În toiul plictiselii, Cleopatra a avut nefericita idee să ne spună un banc despre familia Ceaușescu. Degeaba i-am făcut semne disperate să tacă, n-am putut s-o opresc. Mi-am acoperit urechile și m-am prefăcut că mă uit pe geam. Cinci minute mai târziu, hopa și Brădățeanu sus pe scări. O ia pe Cleopatra deoparte, îi spune două-trei vorbe cu zâmbetul pe buze și o trimite înapoi pe canapeaua unde ne făceam veacul. Eram încremenit de frică, aveam senzația că am intrat într-un bucluc teribil cu toții. După ce Brădățeanu a plecat, am întrebat-o la ureche: “Ce ți-a zis tovarășu’ Brădățeanu?”. Cleopatra s-a încruntat puțin: “M-a întrebat de unde știu bancul pe care vi l-am spus”. N-am fost curios să aflu ce i-a răspuns. În trimestrul următor, părinții au mutat-o la altă școală. Habar n-am dacă din cauza gafei de la protocol, cert este că de atunci n-am mai văzut-o niciodată.

La Congresul al XII-lea al PCR am fost duși la Sala Palatului pentru protocol: eu, Daniela, vecina mea Mihaela și colegul meu Florin. Perechile erau împărțite astfel: eu cu Daniela îi dădeam flori lui nea Nicu, iar Mihaela și Florin tovarășei. Florin era nou venit în clasa a 4-a și era un băiat arătos – Mihaelei îi plăcea de el. Drept urmare, simpatica mea vecină s-a dus la Brădățeanu pe holul Sălii Palatului și – nici mai mult, nici mai puțin – l-a rugat ca ea și Florin să-i dea flori lui nea Nicu. Nu știu și ce altceva i-a mai spus, că – 10 minute mai târziu – perechile s-au schimbat: Florin cu Daniela mergeau la nea Nicu, iar Mihaela și cu mine am fost retrogradați la tovarășa. Au fost ceva lacrimi de frustrare, dar așa era viața la protocol – uneori trebuia să mai pupi și un obraz de mâna a doua!

Petrecere de ziua mea de naștere, 1983: în stânga mea – Daniela și Mihaela; în dreapta mea – Monica și Roxana.

Desigur, statutul de pionier de “protocol” aducea și câteva avantaje în afara activității la aeroport sau la congrese, conferințe și plenare. Întrucât eram considerat pionier de vază, pupător de tovarășu’ și tovarășa – și pe deasupra foarte drăgălaș și cuminte – am fost trimis împreună cu Daniela (veșnica mea colegă de protocol) la o petrecere organizată în seara zilei de 7 octombrie 1979 (într-o duminică) de ambasada RDG-ului (Republica Democrată Germană, pentru uituci). Se aniversau 30 de ani de la proclamarea RDG și nemții comuniști sărbătoreau cu fast.

Pionierii redegiști nu aveau uniformă și nici inel la cravată, așa că ni s-a îngăduit să venim îmbrăcați ceva mai casual:  doar cu o cămașă albă și cravata roșie la gât, dar în rest cum vrem noi (sau, mă rog, părinții). Așadar, aveam pantaloni din catifea maro și un sacou bej pe care-l primisem într-un pachet de la nașa mea din Paris. Cravata de pionier era ca nuca-n perete, dar ce mai conta!

Asemenea opulență nu mai văzusem vreodată: jumătate de ambasadă era amenajată ca spațiu de joacă și distracție pentru copii. Cu concursuri, standuri cu mâncare și dulciuri, un ring de dans unde se auzeau ABBA și Boney M, vreo 2-3 clovni și animatori, măsuțe de socializare cu sucuri, cacao cu lapte, biscuiți (neobișnuiți!) și ciocolată etc. Până și Brădățeanu (ce ne însoțea acolo pe post de bodyguard) era stupefiat. Ceilalți copii erau de vârsta noastră, de la ambasadele țărilor comuniste și din tratatul de la Varșovia: ruși, polonezi, cehi, unguri, bulgari, ba chiar erau și vreo 2 mongoli și un chinez.

A fost prima mea escapadă la un party adevărat: păstrând proporțiile – era și de băut, și haleală la discreție, și gagicile nu erau de lepădat: pusesem ochii pe o nemțoaică oacheșă de clasa a 5-a, cu ochelari și codițe blonde împletite. După ce-am vrăjit-o cu un pic de franceză și o cacao caldă, m-a luat de mână și m-a dus în spate, în grădină, la un balansoar ascuns de ochii nenumăraților securiști de toate națiile ce împânzeau ambasada. Când credeam că urmează să ne jucăm de-a doctorul, a scos din buzunar un “More” superlong și l-a aprins, tacticoasă. Apoi mi l-a întins. Pe vremea aia, țigările mi se păreau cam ce ar fi drogurile injectabile în zilele noastre așa că am refuzat-o politicos. A zâmbit și a pufăit jumătate din țigară, după care a aruncat-o atent peste gard. M-a pupat pe obraz și m-a tras înapoi în clădire, acolo unde era o zarvă indescriptibilă.

Am câștigat vreo 3 concursuri (gen aruncat cu inele, tras cu arbaleta) și m-am ales cu vreo 5-6 insigne – pe care le mai am și astăzi – o căciulă și multe bomboane. Atât de multe încât le-am împărțit cu Daniela în drum spre casă. Brădățeanu ne-a ridicat de la sindrofie pe la 11 noaptea și am ajuns acasă fericit și ușor matol de la prea mult Sinalco.

Pe măsură ce treceau anii, la protocol lucrurile începuseră să se cam strice: nu mai plecam cu atât de multe ore înainte la aeroport (și asta însemna că stăteam mai mult pe la școală), bomboanele de ciocolată pe care le primeam la final au fost înlocuite cu niște amărâte de bomboane cubaneze, iar Dacia neagră cu care ne întorceam nu ne mai lăsa la școală, ci la aeroportul Băneasa: nici mașinile Securității nu mai aveau suficientă benzină. N-am să uit vreodată oamenii de pe trotuare ce erau aduși pe traseu, cu stegulețe și garoafe, să-i întâmpine cu “entuziasm” pe nea Nicu și oaspeții săi. Când ne întorceam de la protocol, coloana oficială trecuse cu câteva minute înainte (noi plecam după ea de la aeroport) și amărâții erau conduși, după vreo 3 ore de stat fie în soare, fie în frig, către niște autobuze ponosite ce-i duceau înapoi la muncă.

Chiar și Brădățeanu era mai posac și fără chef – în țară lucrurile se stricaseră și mai tare: cozile la mâncare erau tot mai lungi, iernile erau tot mai grele. Începuse perioada cea mai neagră a epocii de aur.


În episodul următor: prima mea apariție în presă; cum am trecut de la pupături la recitări; “Drumul Oaselor” se intersectează cu osanalele; ultima întâlnire cu tovarășul Brădățeanu.

Cea mai bună limonadă!

Pentru serile călduroase de vară, vă recomand o rețetă fantastică de limonadă, ce vă va încânta simțurile.
Dar atenție! Cea mai bună limonadă se prepară cu sirop de zahăr, nu cu miere. Cu lămâi galbene, nu verzi (limes). Cu zahăr tos alb, nu brun. Cu apă de izvor, nu de la robinet. Plată, nu minerală! Așadar, nu fiți creativi și înlocuiți ingrediente, că stricați rețeta și limonada nu va avea același gust divin.

Limonadă clasică
Amestecați într-un ibric mare 1 cană și jumătate de zahăr tos cu aceeași cantitate de apă. Adăugați coaja de la o lămâie mare, cojită subțire (galben pe ambele părți!). Puneți pe foc până când zahărul se topește complet și siropul este gălbui-transparent. Lăsați la răcit până când ajunge la temperatura camerei și îndepărtați coaja de lămâie.
Între timp, stoarceți lămâi până când aveți două căni de zeamă. Treceți zeama prin strecurătoare.
După ce siropul s-a răcit, amestecați-l într-un alt recipient (cană/pitcher) cu zeama de lămâie. Acesta este concentratul de limonadă ce se va păstra în frigider (se pot prepara cam 6-7 pahare de limonadă din acesta).
Și acum, partea cea mai plăcută: se umple un pahar înalt cu cuburi de gheață până la jumătate. Turnați concentrat de limonadă până la jumătatea paharului și apoi completați cu apă rece (recomand apă plată îmbuteliată Borsec). Adăugați și o jumătate de felie de lămâie. Amestecați cu o linguriță lungă. Savurați!

Limonadă cu căpșuni
Curățați, spălați, și apoi tăiați în jumătate (sau în patru, dacă sunt mari) două căni de căpșuni coapte. Puneți-le într-un bol și turnați peste ele vreo 3 linguri de zahăr tos. Amestecați bine. Lăsați la temperatura camerei vreo oră. Colectați siropul rezultat într-o altă cană.
Limonada se prepară ca mai sus, însă înainte de orice se pun două linguri de sirop de căpșuni pe fundul paharului. La final, se adaugă și 2-3 felii de căpșuni. Savurați!

Limonadă cu zmeură
Spălați cu atenție, fără să deteriorați fructele, două căni de zmeură. Puneți-le într-un bol și turnați peste ele vreo 3 linguri de zahăr tos. Amestecați bine, cu grijă, zmeura să rămână întreagă. Lăsați la temperatura camerei vreo oră. Colectați siropul rezultat într-o altă cană.
Limonada se prepară ca mai sus, însă înainte de orice se pun două linguri de sirop de zmeură pe fundul paharului. La final, se adaugă și câteva fructe în pahar. Savurați!

Victor și depresia

Dacă aș fi în locul lui Victor Ponta, nu numai că mi-aș da demisia din funcția de premier, dar m-aș retrage complet din politică. Cred că suferă o dezamăgire apocaliptică, fără egal pentru un politician din România. Una atât de puternică încât te poate arunca într-o depresie cruntă. Să vă spun și de ce.

Până la urmă, dacă suntem realiști și ținem cont de fapte, guvernul PSD n-a fost așa de nasol precum s-ar crede (cel puțin din punct de vedere al politicii economice și al măsurilor relevante pe care le-a luat). Pentru omul de pe stradă, care vede lucrurile superficial și direct, în cei 2 ani de guvernare s-au întâmplat evenimente interesante (pe care eu personal le-am apreciat – e drept, cu circumspecție) ce nu au fost judecate la justa lor valoare: a scăzut CAS-ul (pentru prima dată în istorie!) și – culmea! – a fost aspru criticat pentru asta (așa cum nu i s-a întâmplat lui Tăriceanu când a introdus cota unică). Au crescut salariile în sectorul public, după ce guvernul Boc le scăzuse cu 25% în 2010, și pensiile de asemenea (iar din 2015 cu încă 5%). Ponta a numit-o pe Laura Codruța Kövesi șef la DNA, cu toate criticile aduse de PNL la vremea respectivă, iar DNA-ul și-a văzut de treabă fără ca guvernul să aibă vreo interferență în activitatea acestuia (în afară de câteva vociferări nesemnificative). Până la urmă, nu s-a dat nici vreo amnistie, și nici nu s-a obstrucționat justiția în vreun fel. Bref, Ponta avea cu ce să se laude – n-a fost un premier destoinic dar nici unul catastrofal.

În schimb, partidul pe care îl reprezintă precum și echipa costisitoare de campanie l-au îngropat și l-au făcut de râs. Aparatul propagandistic, rețeaua națională de primari și intelighenția pesedistă – așa uzate cum sunt – au funcționat mai prost ca niciodată. Prestațiile la TV (probabil intens pregătite și repetate) l-au înfățișat ca un individ agresiv verbal, arogant și ipocrit – toate astea completând povestea cu plagiatul și un CV dubios. Campania sa electorală a insistat pe teme irelevante sau antipatice electoratului care contează în acest moment (unitate, ortodoxie, român vs. neamț etc.), oamenii din spatele lui neînțelegând că în România deja s-au schimbat generațiile iar cea din prezent detectează mult mai ușor bullshit-ul. Bomboana pe colivă a fost organizarea dezastruoasă a primului tur de scrutin în Anglia, Franța, Spania, Italia și Germania – ceea ce a declanșat (alături de cele enumerate mai sus) o mobilizare fără precedent și o participare la vot fantastică (64% față de 53% în turul 1, în fapt singura opțiune care putea să-l scoată președinte pe Klaus Iohannis).

Dacă adunăm toate acestea, e ușor de înțeles că Victor Ponta este foarte aproape de a deveni, în doar 24 de ore de la alegeri, un cadavru politic. Rechinii și bivolii din PSD nu mai au încredere în el, în guvern nu mai are autoritate (și nici credibilitate) și cred că nici acasă nu e o atmosferă prea grozavă. Poate doar o vizită la familia Geoană l-ar mai putea remonta. Înfrângerile, frustrările și dezamăgirile se digeră ceva mai ușor între doi loseri.

Greu de uitat 1.0: Să facem cunoștință cu tovarășul Brădățeanu

Primii 8 ani de școală (1976-1984) i-am urmat la școala generală nr. 11, din strada Monetăriei colț cu Kiseleff. Directoarea școlii era (și încă este) vecină cu noi. Asta, dar și faptul că școala era la distanță de două stații de troleibuz (celebrul 81, circula pe Kiseleff de la aeroport la gară!) de casă i-a convins pe ai mei să mă înscrie acolo, în frumoasa toamnă a anului 1976.

Clădirea școlii este monument istoric și a fost construită de arh. Ion Mincu, însă pe atunci nu se afla într-o stare prea grozavă: băncile în care învățam erau de pe vremea lui Caragiale, pereții erau crăpați și scorojiți iar încălzirea se făcea cu sobe. Totuși, era cotată ca fiind o școală bună și – am aflat ulterior – una dintre așa-numitele “școli de protocol”, cele care furnizau copii drăgălași la diverse evenimente la care participau soții Ceaușescu.

În toamna anului 1977 (clasa a 2-a) am revenit la școala nr. 11, după ce din martie până la sfârșitul anului școlar am învățat în clădirea liceului Nicolae Tonitza (școala noastră fusese serios afectată de cutremurul din 4 martie și a fost reparată și consolidată).

Spre sfârșitul anului, am fost făcut pionier într-o ceremonie organizată la muzeul PCR, unde – alături de conducerea școlii, doamna învățătoare Fluierașu și părinți – au participat și vreo doi-trei tovarăși cu ochi albaștri.

Șeful lor era un tip arătos: înalt, bine făcut, cu părul blond-roșcat și o mustață groasă, de asemenea roșcată. Îmbrăcat mereu la costum, îngrijit, zâmbitor, pus pe glume. Știa să se facă simpatic și era mai tot timpul prin școală, îl vedeam în pauze și chiar după ore. Venea cu pionierii la desele noastre vizite la muzeul PCR (care era vis-a-vis de școală), la serbări, ba chiar și la unele ședințe cu părinții. Habar n-aveam cu ce se ocupă, dar ni s-a spus că e “tovarășul Brădățeanu”.

Legendă: pe rândul de sus: N/A, d-na Mușat (director școală), d-na Fluierașu (învățătoare), d-na Antoniu (șefa cu pionierii și partidul pe școală), cpt. Dan Brădățeanu, “doamna de la muzeul Partidului”. Rândul de jos: Dana Săvuică (da, chiar ea, prima româncă cu poză în Playboy!), Radu Corlan (premiul Oscar în 2012 pentru tehnologie de film), Mihai Anton (ex-soțul Geaninei Corondan), Daniela Badea, N/A, Bogdan Raica, subsemnatul, Gabriela Brotea, Mihaela Roman, Ion “Kuki” Tripa.

L-am văzut prima oară în uniforma albastră, cu trese aurii, abia în clasa a 4-a, când fusese proaspăt avansat. Era un securist de treabă, mirosea bine (parfum + tutun) și se purta frumos cu copiii. Ulterior am putut constata că ne proteja de anumite incidente neplăcute (după cum veți vedea în episodul următor).

După încheierea ceremoniei, tovarășul Brădățeanu a făcut un soi de ședință cu părinții și în final a anunțat-o pe mama mea și pe mama Danielei Badea că eu și cu Daniela am fost selectați pentru “protocol”. Adică, din când în când, ne vor duce la aeroport sau în alte locuri pentru a da flori tovarășilor Ceaușescu sau unor șefi de stat ce vizitează România. Și cum vom fi anunțați doar cu o zi înainte, să avem mereu pregătită o uniformă nouă, curată, fără improvizații.

Mama era relativ disperată, dar n-avea cum să se opună: doamna directoare Mușat (ce locuia – și încă locuiește – la două case distanță de noi) i-a spus că n-are argumente să se împotrivească. Și că nu trebuie să-și facă griji – că sunt un copil frumos și isteț, că e bine pentru viitor, că e bine și pentru școală și așa mai departe. Bref, căzuse o pleașcă peste familia Florea.

Prima mea ieșire la pupat de comuniști a fost în 1978, în toamnă. Aveam 9 ani (clasa a 3-a), toate analizele în regulă, uniforma de pionier impecabilă iar șnurul de comandant de grupă era roșu precum ketchup-ul bio din zilele noastre. La ora de aritmetică, tovarășul Brădățeanu a întredeschis ușa, ne-a făcut un semn – doamna învățătoare a înțeles – eu și colega mea Daniela Badea am sărit din bănci și am plecat agale spre mașina bleumarin care ne aștepta în fața școlii. Tovarășul Ceaușescu venea dintr-o vizită oficială de prietenie de prin Africa și am fost doar noi doi de data asta. Am plecat în prima “misiune” la aeroportul Otopeni.

Otopeniul nu mi-era necunoscut, fusesem de câteva ori acolo până atunci. Însă avea un farmec aparte, era locul de unde se pleca în străinătate. Prima dată când am fost la un aeroport a fost prin 1975, la aeroportul Băneasa, pentru un zbor de agrement de 30 de minute deasupra Bucureștilor. Eram cu bunicul meu și am zburat cu un avion rusesc, IL-18.  Țin minte că stewardesa era frumoasă foc și semăna cu blonda din ABBA (standardul meu de frumusețe pe atunci). Mi-a dat o bomboană și mi-a arătat clădirile și cartierele până aproape de aterizare. Pe atunci zborul era un adevărat ritual, se întâmpla rar. Aeroporturile erau strălucitoare (chiar și Băneasa, nu mai vorbesc de Otopeni), super curate, bărbații miroseau a colonie fină și tutun de pipă iar femeile arătau precum zeițele, elegante și semănând cu actrițele din filmele lui Fellini sau Duccio Tessari. Stewardesele pe care le vedeam prin aeroport erau Miss France, Miss Sweden și Miss Italia… în orice moment, mă așteptam să-i zăresc pe Alain Delon sau Lino Ventura, precum în celebrele scene din Clanul Sicilienilor la Orly. Între timp, aeroporturile s-au cam ponosit. Băneasa, înainte de a fi scos din circuit, aducea binișor cu o autogară ceva mai spălată. Bărbații eleganți nu-i mai găsești decât în VIP Lounge iar femeile sculpturale au fost înlocuite de tot felul de arătări – fie tinere durdulii, cu blugii rupți în genunchi – fie dudui-comisar, cu priviri reci și haine ponosite…

Pe drumul către aeroport, mă gândeam la avantajele mersului la protocol. În primul rând, lipseam de la școală. Mult! În al doilea rând, eram împreună cu Daniela Badea – toți colegii mei de clasă erau îndrăgostiți de Daniela, încă din clasa 1. Deci erau super-invidioși… În al treilea rând, era o experiență ciudată (și terifiantă în același timp): o să-l vedem de aproape pe Ceaușescu, ba mai mult, o să-l atingem! În al patrulea – dar nu ultimul – rând, aveam senzația că intru într-un grup privilegiat: probabil că urma să am și alte beneficii de pe urma protocolului (pe vremea aia, asta se măsura în Pepsi, bomboane și note ceva mai bune).

Evident, acasă am fost crescut într-o cultură a urii față de Ceaușescu și nevastă-sa: se spuneau bancuri politice, tata asculta Europa Liberă în fiecare seară, când veneau prieteni de familie în vizită fraza cea mai des auzită despre conducerea țării era “oare când scăpăm de nenorocitul ăsta…”. Dacă televizorul se nimerea pe vreun spectacol omagial sau discurs de-al odiosului era fie închis sonorul, fie închis de tot. În bibliotecă aveam “1984” și “Pavilionul canceroșilor” (Soljenițîn) în franceză, trase la xerox. Primisem instrucțiuni precise să nu suflu vreun cuvânt despre astea și eram conștient că ai mei ar putea avea necazuri dacă spuneam vreo tâmpenie de față cu Brădățeanu (sau în vreun loc nepotrivit).

La Otopeni, salonul galben era un soi de Cape Canaveral al protocolului. După ce am coborât din mașină, o tovarășă de la “pionieri” (adică de la organizația de pionieri pe capitală) ne-a inspectat uniforma, ne-a îndreptat cravatele, ne-a stropit cu un aromatizator de cameră (!) cu miros puternic de lămâie (da, lui toar’șu îi plăcea mirosul de citrice!), și apoi ne-a trimis să zăbovim la etaj. Acolo erau două canapele din catifea stacojie (n-am înțeles niciodată de ce îi spunea salonul galben), o scrumieră cu picior, două mese de cafea, niște ghivece imense cu plante și cam atât. Ulterior am aflat că mai erau și câteva microfoane, dar alea nu se vedeau. Brădățeanu ne-a urmat curând, căci începea instructajul de zbor. Pardon, de pupat.

Tovarășul Brădățeanu mi-a adus un șnur galben, de comandant de detașament. Se vedea treaba că pe nea Nicu nu-l pupă decât pionierii de rang înalt. Pe Daniela au lăsat-o așa cum era, avea trese galbene pe bune. A fost comandant de detașament până când au făcut-o (mă rog, a fost aleasă) comandant de unitate, prin clasa a 5-a. Apoi, câteva instrucțiuni binevenite.

O să mergem la scara avionului cu tot cu buchetele de flori (vreo 35 de garoafe roșii și albe, ferigi, funde multicolore). Buchetul se ține cu mâna dreaptă pe cotor și cu florile odihnindu-se pe mâna stângă, ușor ridicate în sus. Așteptăm până când se apropie cuplul prezidențial însă nu plecăm până când nu ni se dă semnalul (adică un ghiont în spate). De regulă, după ce se salutau cu toată cohorta de tovarăși veniți să-i aștepte. După ce se dă semnalul, mergem în pas alert până la cei doi tovarăși, ne oprim în fața lor și le oferim buchetele. Fiecare cu textul lui. Al meu era ceva de genul ăsta: “Tovarășe secretar general, pionierii României vă urează bun venit în scumpa noastră patrie, Republica Socialistă România!”; Daniela continua cu: “Tovarășe președinte, vă mulțumim pentru condițiile minunate pe care ni le oferiți!”. Îi pupăm pe ambii obraji. După ce buchetele sunt preluate, ne întoarcem în pas alergător de unde am venit – reper: tovarășul Brădățeanu. Stăm cuminți până când se termină ceremonia.

Am stat pe-acolo vreo 3 ore. Nu ne-am plictisit, am jucat fazan, ne povesteam vacanțele. La început a stat și Brădățeanu cu noi. Fuma aproape non-stop. Carpați, parcă. L-am văzut fumând și țigări mai bune, dar pe-atunci încă se mai găseau țigări albaneze, bulgărești sau vietnameze iar țigările românești nu erau chiar proaste. Avea degetele îngălbenite de la tutun iar mustața parcă era mai roșcată în anumite locuri. Noi am primit câte un suc, dacă nu mă înșel.

Chiar înainte să plecăm spre pista aeroportului, a venit un tovarăș care a stat îndelung de vorbă cu Brădățeanu și se tot uita la noi. Mai târziu am aflat că era Gheorghe Pană, viitorul primar al Bucureștiului (din 1980). Pe vremea aia se ocupa și el cu protocolul, pionierii și de-astea. La scara avionului totul s-a petrecut exact așa cum ne-a instruit Brădățeanu. Nea Nicu m-a strâns în brațe și i-am remarcat obrajii stafidiți și plini de pete. Mirosea a lavandă ieftină și purta la încheietură un ceas de aur, marca Rolex. Am alergat înapoi la Brădățeanu, care zâmbea pe sub mustăți – semn că era mândru de noi. După ce tot alaiul s-a îndreptat spre aeroport, am plecat agale spre salonul galben. La etaj nu mai puteam urca, erau tovarășii. Am mers direct spre ieșire și în vestibul am primit fiecare câte o pungă cu bomboane de ciocolată. Erau fabulos de bune! Ne-am urcat în mașina bleumarin, și ne-am întors la școală în urma coloanei de mașini negre. Am fost predați în cancelaria doamnei directoare, cu felicitările de rigoare. În clasă nu mai era nimeni, orele se terminaseră; ne-am luat ghiozdanul din bănci și ne-am dus acasă. Mergeam amândoi cu troleibuzul 81 două stații pe șoseaua Kiseleff până la strada Docenților. Acolo drumurile ni se despărțeau.

Cu Daniela Badea, într-o excursie cu clasa la Giurgiu în 1977

Au urmat ani buni de mers la aeroport. Uneori chiar zile de-a rândul. Dar nu numai acolo: am ajuns și la Sala Palatului, pe stadionul 23 August, la Piața Scânteii și oriunde mai era nevoie să dăm flori familiei Ceaușescu și altor tovarăși care ne onorau cu prezența. În timp, echipele de pionieri se multiplicaseră – au apărut și alți băieți și fete (nu mulți!) din clasa mea sau din altele. Erau părinți care nu înțelegeau de ce copiii lor nu erau selectați să meargă la protocol. Alții care insistau să stea de vorbă cu Brădățeanu, să-l convingă că odraslele lor erau suficient de chipeșe și de istețe ca să fie luate la protocol. În sfârșit, pe atunci nimeni nu se gândea că peste 10 ani chiar o să scăpăm de Ceaușescu.


În episodul următor: Brejnev, Jivkov, Mobutu, Regele Hussein și alți șefi de stat atinși de saliva subsemnatului; ce s-a ales de tovarășul Brădățeanu; Cleopatra exilată de la protocol; cum am ajuns rezervă la Congresul al XIII-lea.

“Greu de uitat”: amintiri din puțul memoriei personale

Nu cu mult timp în urmă, după o petrecere cu mult whiskey și mâncare puțină, cineva mi-a sugerat să-mi scriu memoriile. Nu mai țin minte dacă am zâmbit sau am înjurat, cert e că nu mi s-a părut o idee rea. Așa că m-am hotărât să o fac pe blog.

Voi începe cu cea mai interesantă perioadă: anii de școală generală. Și asta pentru că timp de 6 ani, pe lângă mersul la școală mai mergeam undeva: la dat flori. Cui? Soților Ceaușescu și șefilor de stat ce aterizau la București în “vizite oficiale de prietenie”. Ulterior, am ajuns și un experimentat recitator de versuri patriotice. Nota bene: în vremurile acelea, asemenea oferte erau de nerefuzat.

E bine să știe toată lumea: am pupat (pe obraz!) vreo 20-30 de președinți, prim-miniștri sau regi (printre aceștia: Leonid Brejnev, Yasser Arafat, Kim Il Sung, Robert Mugabe și, firește, Nicolae Ceaușescu); am recitat poezii la spectacole grandioase însă de tristă amintire; era cât pe-aci să joc într-un sequel la Cireșarii și am pozat pentru vreo două coperți ale revistei Cutezătorii (un fel de Playboy pentru pionieri).

Serbare de sfârșit de an școlar, clasa 1, 1976: discursul de mulțumire

Poveștile mele vor fi cu dictatori, securiști, nomenclaturiști, actori români celebri, psihopați, politicieni din zilele noastre și alte personaje pitorești din anii ’80 și ’90. Marea majoritate din ei au dat colțul și, probabil, fierb la foc liniștit în cazane cu smoală.

Dacă v-am făcut curioși, atunci urmăriți pe GarageBlog postările ce vor urma.

Acei oameni minunați și mașinile lor virtuale

Spre sfârșitul anilor ’90, odată cu dezvoltarea internetului și – ulterior – a fișierelor mp3 și DivX, a apărut o nouă formă de voluntariat: dezvoltarea de aplicații și websites ce ofereau resurse gratuite de muzică, filme, imagini și altele pe internet. Pirați, desigur, însă nimic altceva decât răspunsul societății (civile?) la prețurile exagerate ale CD-urilor și DVD-urilor și ofertele restrânse de pe anumite piețe.

Astfel, au apărut aplicații precum Winamp, Morpheus, Kazaa, Napster și nenumărate site-uri precum Downloads.nl, mp3.com. Unele nu mai sunt ce-au fost: Audiogalaxy, Mininova, CoolTV etc. încă funcționează, însă drastic modificate din cauza problemelor de copyright. Totuși, chiar dacă pionierii file-sharing-ului și download-ului s-au pensionat, pot fi mândri de urmașii lor.

O avalanșă de site-uri, aplicații, link-uri, facilități s-a prăbușit în ultimii ani peste utilizatorul nevinovat de internet. Computerul a devenit principalul instrument de entertainment la domiciliu, iar costurile… minime sau deloc. Dimineața, înainte de a pleca la serviciu, în loc să citești ziarul consulți site-urile preferate să verifici dacă au apărut torentele mult așteptate.

Microbiștii frustrați că nu pot vedea la TV meciurile de fotbal pe care le doresc pot vizita site-ul HDsport unde le pot viziona live. Foarte util dacă ești client UPC (deci frustrat!) sau Dolce, de exemplu.

Dacă nu e nimic la TV, ești șomer de lux sau pur și simplu te plictisești – atunci îți faci cont (suma se plătește prin SMS și este derizorie) la VPlay și profiți de cea mai impresionantă colecție de seriale complete și video clipuri, actualizată fără cusur.

Pe Addic7ed – cel mai accesat site dedicat subtitrărilor și traducerii acestora – găsești titrări și pentru cele mai obscure seriale posibile. În plus, subtitrările sunt postate la ore sau chiar minute (!) după difuzarea unui episod dintr-un serial în SUA, chiar înainte de apariția torentului corespunzător. O echipă formată din voluntari – probabil multinațională – extrage subtitrările din înregistrarea unui mediabox, o corectează și începe procesul de traducere în mai multe limbi. Uneori, traducerea devansează torentul! Addic7ed nu este singur pe lume, mai sunt și alte site-uri similare (cum ar fi titrări.ro), însă este – fără îndoială – cel mai eficient. Și admirabil, desigur.

Dacă Addic7ed şi titrări.ro îţi oferă subtitrările, EZTV îţi furnizează episoadele! Un site actualizat zilnic cu torentele cele mai căutate, inclusiv în variante HD (720p).

Pregătiți sticlele de tequila, Coca-Cola și Jack Daniel’s: petrecerea poate începe oricând! Pe Disco Imperium un necunoscut (olandez, probabil) a lansat un adevărat post TV – bazat pe tehnologia Veetle – ce difuzează muzică disco non-stop. În plus, clipurile sunt mixate ca într-o veritabilă video-discotecă!

Wikipedia: enciclopedia la îndemână, IMDb: biblioteca de filme, Bearshare: muzică gratis și multe altele sunt alte câteva proiecte pro bono care mi-au schimbat viața și mi-au îmbunătățit preocupările. În bine. Poate ar fi bine să și învățam ceva din modul în care au fost create și funcționează bine-mersi în continuare.

Vremuri grele la Craiova

Nu cred că am mai trăit vreodată un asemenea scandal la Universitatea Craiova. Atât Victor Pițurcă, cât și caricatura asta de patron al Științei, s-au făcut de râs într-un mod incalificabil: zile întregi de transmisiuni în direct cu insulte, amenințări, momente dintre cele mai penibile, pigmentate de fraze demne de Bulă și de o lipsă totală de profesionalism. După 10 zile sinistre, în care mi-era și jenă să mă gândesc la ce se va întâmpla cu echipa în viitorul apropiat, am aflat că – de fapt – la Universitatea Craiova nu e nici o șansă de management sportiv performant.

Atât Pițurcă, cât și Mititelu, au reușit două lucruri: au arătat cât de jalnic se prezintă acest club din punct de vedere al managementului și al capacității de a face performanță, și au distrus orice speranță pentru un retur de campionat cât de cât satisfăcător. Rezultatul: jucătorii sunt nemulțumiți și frustrați, clubul este înglodat în datorii și restanțe financiare iar perspectivele sunt macabre. Nu vreau să mă gândesc la meciul cu Steaua din 25 februarie… mai e doar o lună până atunci.

Doi analfabeți, doi fanfaroni cu acte în regulă – dar cu aere de mafioți de Dăbuleni – și-au tras reciproc șuturi în fund în direct, s-au bălăcărit ca doi mahalagii (ce sunt!) în văzul tuturor și, pe deasupra, i-au amăgit pe suporterii și-așa necăjiți cu tot felul de prostii gen “altă echipă în Craiova” sau “nu vindem nici un jucător” etc. Nici nu are sens să mă gândesc la ce impresie au lăsat celorlalți patroni și antrenori din România – și nu mă gândesc la cei de teapa lor – Becali, Borcea etc. – ci la personajele cât de cât pozitive (Pászkány, Porumboiu, Marius Stan și alții). Ca să nu mai vorbim de impresia generală… cine mai vrea să facă afaceri cu Universitatea Craiova? Jucătorii sunt, mai mult ca sigur, extrem de nemulțumiți și – logic – vor să plece. Unde? Oriunde! Vorba-aia: la Craiova nu se vine, ci se pleacă.

Simt o dezamăgire cruntă vis-a-vis de Victor Pițurcă pe care – deși știam că e un barbugiu înfocat și un om infect – îl consideram un antrenor bun. Atitudinea și comportamentul său din zilele astea demonstrează fie că și-a pierdut complet mințile, fie că – de fapt – nu este un antrenor de calibru, ci un individ pus pe scandaluri și intrigi deplorabile.

Despre Adrian Mititelu ce-aș putea să spun… a dispărut complet orice urmă de bun simț și orice justificare față de pasiunea pe care (el zice) că o simte pentru Știința. Apare din ce în ce mai des la TV și nu face altceva decât să pozeze fie în popa-prostu’, fie în fraierul satului. N-are nici o idee despre fotbalul modern sau despre managementul unui club de fotbal: jucătorii sunt ținuți cu forța la echipă (lucru complet anormal, chiar dacă și-au făcut junioratul la Știința) sau târâți în scandaluri conexe poveștii cu Pițurcă (vezi cazul celor doi fugari, Găman și Bărboianu). Clubul este gestionat de tot felul de ageamii sau prieteni și cunoștințe, iar așa-zisul consiliu de administrație e o glumă proastă. și te gândești să-i atragi pe Ford ca sponsori într-o asemenea cloacă?

Cantonamentul de iarnă pare a fi un fiasco, iar atmosfera presupun că este extrem de încărcată. Bănuiesc că nici unui jucător nu-i stă mintea la antrenamente, ci la cum să plece mai repede de acolo. Abia acum încep să înțeleg lipsa de concentrare din timpul meciurilor din ultima vreme…

Concluzie: vin vremuri grele. Chiar foarte grele. Asta, desigur, dacă vom considera că până acum au fost vremuri cât de cât bune. Indiferent de datoriile la fisc și chestiunea licențierii – rămâne senzația că ai de-a face cu un spital de nebuni. Sincer, din acest moment nu-mi mai pasă de Mititelu, de Pițurcă, de actualii antrenori sau de conducerea clubului: nu-mi doresc decât să mai văd meciuri cât de cât frumoase. Toți sunt acum părtași la necazurile ce vor urma. E posibil să retrogradăm – deși n-ar fi o mare nenorocire, și alții au pățit-o: St. Etienne, Southampton, Leeds United, Fiorentina, Atletico Madrid… chiar Juventus. E posibil să plece mulți jucători: Dilevski (care a și plecat), Wobay, cei doi bulgari, Găman și Bărboianu ș.a.m.d. Însă cea mai mare problemă este, după părerea mea, faptul că Știința și-a pierdut credibilitatea și atractivitatea ca și club de fotbal. Rezolvarea va veni, probabil, când Craiova va fi un oraș frumos și civilizat, când clubul va avea o conducere pricepută și un patronat inteligent (nu neapărat bogat!) și când echipa va fi crescută și îndrumată într-un mod strategic și modern, cu obiective realiste și realizabile. Adică, din păcate, niciodată.

Moartea lentă a unui ONG: Pro Democrația

(sursă: www.eu-norway.org)

Ani de-a rândul, am admirat eforturile remarcabile depuse de Asociația Pro Democrația pentru observarea temeinică a alegerilor generale și locale din țară. Am avut apoi privilegiul de a fi instructor, consultant și – în final – membru al acestei organizații esențiale în peisajul, altfel destul de trist, din sectorul non-profit românesc.

Pro Democrația a fost de la bun început o organizație dificilă și relativ greu de gestionat. Toți prietenii mei ce s-au perindat, în timp, prin structurile sale de conducere s-au plâns de scandaluri, lipsă de comunicare, neînțelegeri constante etc. – bref, o atmosferă greu respirabilă. Iar Adunările Generale anuale erau mereu dominate de discuții în contradictoriu, extrem de vocale dar și foarte seci de conținut relevant. Totuși, Pro Democrația își făcea datoria și era prezentă cu un număr consistent de observatori la fiecare proces electoral. Asta și datorită faptului că era susținută financiar în mod consistent de diverse organizații sau programe internaționale: USAID, UE-PHARE, Marshall Fund, diverse ambasade etc.

Din această organizație s-au desprins, de-a lungul timpului, altele care au crescut – hrănite de oameni competenți și activi ce nu și-au mai regăsit motivația profesională și vocația în Pro Democrația – și s-au dezvoltat într-un mod exemplar: Institutul de Politici Publice (IPP), Asociația pentru Relații Comunitare (ARC), Centrul de Resurse pentru Participare Publică (CeRe) și altele.

Din păcate, în timp ce alte organizații își schimbaseră demult “garderoba”, Pro Democrația a ajuns la maturitate în haine de copii. Altminteri, capitalul de imagine și de resurse potențiale era mai degrabă intact, fără a fi utilizat. Într-un mod inexplicabil, odată cu amurgul programelor de asistență tehnică / financiară, asociația și-a început declinul. Structurile din fruntea ei – în mod special Consiliul de Conducere – au eludat cele mai elementare reguli de bun simț financiar și administrativ și nu au aplicat vreo strategie de dezvoltare instituțională sau de fundraising. Rezultatul: din 2008 încoace, Pro Democrația nu a mai avut resursele necesare pentru a fi în stare să observe alegerile (generale, locale sau prezidențiale) – chiar dacă pe teren au fost 2-3 echipe mobile și o mână de voluntari iar de la Centrul Național de Coordonare plecau spre mass-media o sumedenie de comunicate de presă.

Președintele asociației, Cristian Pîrvulescu, este unul din artizanii dezastrului. Anul trecut a fost reales în funcție, în ciuda refuzului sistematic de a reforma organizația și a propunerilor neverosimile din așa-numitul “program” propus Adunării Generale: “democrația electronică”, “analiza oportunității introducerii votului obligatoriu”, “combaterea fundamentalismului religios sau sexismului”, “susținerea inițiativelor privind dezvoltarea democrației participative în familie (?!?) sau în micro-organizații”. Recent, Cristian Pîrvulescu opina că se impune “reglementarea” internetului întrucât internauții au ajuns să aibă o libertate prea mare de exprimare… comentariile sunt de prisos.

Faptul că în 2008 s-a legiferat votul uninominal a fost fără îndoială excepțional și o piatră de hotar în viața Pro Democrației, dar ce folos dacă organizația nu are fonduri suficiente, își pierde oamenii de valoare (membri, voluntari, angajați) și continuă să care povara unei rețele de cluburi dezvoltată artificial (și – din punctul meu de vedere – inutilă)? Iată cum un eveniment de referință nu a fost folosit sub nici o formă pentru a se consolida o bază organizațională sănătoasă sau pentru atragerea de fonduri din alte surse decât cele tradiționale.

CSR, mecanismul 2%, activități generatoare de venituri etc. – sunt instrumente de fundraising ce n-au fost utilizate niciodată de asociație, considerându-se că astfel de abordări ar afecta cultura sa organizațională. Dar acest aspect este numai unul dintr-o multitudine de tare instituționale bizare pentru cea mai cunoscută organizație neguvernamentală din România.

La începutul lunii septembrie a.c., Pro Democrația aniversează 20 de ani de existență. Însă ea este, acum, un ONG oarecare: sărac și fără planuri serioase de viitor, gestionat de persoane – probabil – bine intenționate dar lipsite de competențele de management necesare. Este o organizație posomorâtă, obosită, fără viziune, fără vreo urmă de strategie pe termen scurt și mediu, incapabilă să funcționeze eficient în condițiile post-USAID și post-PHARE (ca să zic așa).

Soluțiile pentru salvare țin de science-fiction. În prezent, angajații din Centrul Național de Coordonare sunt puțini, tineri și fără experiență. Orice iluzorie tentativă de restructurare (oricum, târzie) se va lovi de incapacitatea și lipsa de angajament & resurse a cluburilor din țară, precum și de o teamă patologică față de măsurile dure și nepopulare ce ar putea urma (reorganizarea rețelei de cluburi și a Centrului Național de Coordonare, atragerea de persoane-resursă din afara organizației în Consiliul de Conducere, activități masive de strângere de fonduri și altele).

La vârsta respectabilă pe care o are, banii pe care i-a cheltuit de-a lungul timpului și – mai ales – misiunea pe care și-a asumat-o, Pro Democrația nu-și permite să supraviețuiască la limita inferioară a subzistenței unui ONG. Societatea românească încă mai are nevoie de ea, însă nu de proiectele mici și insignifiante din ultimii ani, ci de certitudinea că următoarele alegeri vor fi observate cu seriozitate și responsabilitate. Cetățenii au nevoie de o organizație puternică, care să le reprezinte interesele și să acționeze inteligent și iscusit în acest sens. Regretabil, nimic nu pare să indice vreo schimbare de macaz în viitorul apropiat. Iar “moartea” lentă în care se zbate Pro Democrația va fi, cu siguranță, din ce în ce mai dureroasă.

Drumuri europene

Trebuie să recunosc, realitățile României contemporane încep să mă depășească. O nouă dovadă în acest sens este reclama de mai jos, ce poate fi văzută pe toate posturile principale TV și pe nenumărate site-uri. Reclamă la un program dezvoltat cu fonduri europene, orientat – pasămite – către investiții în șosele, căi ferate, autostrăzi, poduri etc. Să nu credeți că acest program abia acum începe, el este în desfășurare din 2007 și se va încheia în 2013.

Campania de informare a programului  TRANS este derulată în cadrul proiectului “Asistență tehnică pentru realizarea unei campanii de informare publică la nivel național privind Programul Operațional Sectorial Transport 2007-2013” și este opera companiilor Mercury360 Communications și Grapefruit. Caraghioșii responsabili de această campanie – împreună cu hârțogarii din Ministerul Transporturilor – își închipuie, probabil, că românii sunt o națiune de imbecili. Nu sunt departe de adevăr, din păcate. Mai trebuie spus că această campanie costă 3.160.500 RON (fără TVA), adică aproape un milion de euro.

Așadar, trenul face 14 ore de la București la Cluj, avem autostrăzi de câteva zeci de kilometri, drumurile județene și comunale sunt jalnice – în schimb cheltuim un milion de euro pe prostii… Desigur, această campanie este parte integrantă a programului TRANS iar banii provin din fondurile europene alocate deja. Însă faptul că nu există nici o posibilitate de a controla necesitatea, impactul și mai ales oportunitatea inițierii unei astfel de campanii arată cât de stupide și lipsite de sens sunt procedurile de implementare ale programelor finanțate prin fonduri structurale. Astfel, peste toată birocrația inutilă și organizarea total defectuoasă a instituțiilor ce administrează banii europeni planează, pare-se, și o lipsă acută a simțului realității.