“GRASP a fost un program finanțat de Agenția Statelor Unite pentru Dezvoltare Internațională (USAID) și implementat de Development Alternatives Inc. (DAI). DAI și echipa sa de subcontractori instituționali condusă de Academy for Educational Development (AED) a contribuit la întărirea autorităților publice, pentru a asigura României capacitatea de a soluționa problemele de guvernare în timp real. Cu sediul în București și trei birouri regionale în Iași, Oradea și Sibiu, GRASP a desfășurat activități în întreaga țară. GRASP a contribuit la întărirea capacității asociațiilor membre, ONG-urilor, grupurilor de concepție și altor entități de a interacționa efectiv cu unitățile administrației locale, în efortul de a aduce România mai aproape de restul Europei. Serviciile GRASP, finanțările nerambursabile și asistența tehnică prin vouchere, subcontractele, au oferit atât sprijin tehnic, cât și financiar, pentru promovarea de parteneriate între administrația locală și ONG-uri sau alți furnizori de servicii, pentru a dezvolta noi servicii comunitare și infrastructura locală. Programul GRASP și-a încheiat în mod oficial activitatea la 31 decembrie 2004. Toate activitățile organizate de GRASP și asistența financiară oferită au fost definitivate“.
Anunțul sec de mai sus a tronat pe site-ul www.grasp.ro timp de doi ani după încheierea programului GRASP, însă în spatele său sunt multe lucruri ce merită a fi povestite. GRASP a avut de toate – mulți bani de cheltuit, instituții puternice în spate, o echipă numeroasă de experți selectați cu atenție… și totuși a sfârșit lamentabil – în iarna anului 2004 – ca urmare a unui scandal ce nici până astăzi nu are o explicație logică. Astfel, cel mai mare program de asistență tehnică pentru administrația locală (peste 30 de milioane de dolari) dezvoltat în România de USAID s-a năruit ca un castel de cărți, provocând dezamăgiri uriașe în rândul beneficiarilor săi, dar și frustrări teribile în rândul angajaților.
Ce s-a întâmplat, de fapt? Răspunsul nu poate fi simplu. Nici căutarea acestuia nu poate fi, de asemenea, simplă. Nu vrem să dezvoltăm răspunsuri alternative la anunțul oficial, și nici să speculăm tot felul de zvonuri care au circulat la vremea respectivă. Vom povesti doar întâmplări adevărate, legate sau nu de finalul programului GRASP, iar scopul este unul dublu: informare și descrețirea frunților. Rămâne ca să judecați dacă a fost bine sau rău, dacă GRASP merita sau nu să se încheie, și poate răspunsurile de care vorbeam mai sus vor veni de la sine.
Îmi amintesc și acum… era o toamnă rece, sfârșit de octombrie 2002. Pe vremea aceea lucram la Fundația pentru Dezvoltarea Societății Civile (FDSC) și încercam cu mai mult sau mai puțin succes să mă descurc prin hățișul birocratic al unei componente de program PHARE.
Birocrația conta mai puțin, însă, în acel moment. Adevărata problemă era că mă plictisisem de moarte de atâta tras la xerox și trimis faxuri în stânga și-n dreapta, și n-aveam chef de nimic. Traversam o perioadă nihilistă – nu-mi convenea nimic și eram mereu pus pe ceartă și malițios vis-a-vis de colegii mei. Probabil din cauza faptului că plecam zilnic la ora 10 seara de la birou și mă întorceam dis-de-dimineață, iar week-end-urile păreau o prelungire inutilă a săptămânii de lucru. În plus, FDSC-ul părea să fie din ce în ce mai reticent față de o abordare profesionistă a gestiunii unui program PHARE destul de mare și complicat. Aveam nevoie de sprijin logistic, însă acesta nu mai venea… Chiar dacă de la atâta management de programe de finanțare mă dureau cumplit încheieturile, asta nu era nimic – biata noastră asistentă de proiect abia făcea față cantității uriașe de copii xerox și faxuri ce trebuiau trimise, ca să nu mai vorbesc de zilele în care – săraca! – lipea plicuri sau etichetele cu adrese pe acestea.
Obosit și tracasat de tot felul de nimicuri, într-o după-amiază m-am hotărât să-mi iau lumea în cap și să plec de la birou la ora 16:00, în murmurele dezaprobatoare ale colegilor mei – câți mai rămăseseră valizi, ca majoritatea era pe-acasă, bolnavi sau pur și simplu cedaseră nervos. Mă deplasam înapoi acasă cu un autobuz surprinzător de gol și am luat loc lângă o doamnă respectabilă, cam la vreo 70 și un pic de ani, îmbrăcată foarte elegant. Pe scaunul din fața ei, un puști de vreo 7 ani, îmbrăcat în uniformă școlară, îi recita o poezie în limba engleză. Păreau că s-au cunoscut în autobuz. După ce copilul termină poezia, vecina mea de banchetă întreabă: “Foarte frumos, bravo… da’ unde ai învățat poezia, la școală?”. “Nu”, zice puștiul, “bunicul mi-a zis-o”. “Mai știi vreuna?” vine imediat următoarea întrebare. “Da”, răspunde băiatul, “da’ e în franceză”. “Formidabil, ia să vedem…”. Zis și făcut, puștiul începe să recite “Frère Jacques…” spre încântarea doamnei dar și a mea – spectator mut dar atent la microrecitalul poetic în plină desfășurare. “Bravo!” exclamă doamnă de lângă mine după ce poezia se încheie. “Da’ franceza ai învățat-o la școală?”. “Nu”, zice băiețelul, “bunicul m-a învățat!”. Deodată, respectabila doamnă de lângă mine întoarce capul… închide ochii… și strănută zgomotos într-o batistă. Puștiul se dă jos de pe banchetă, se apropie de dânsa și-i spune, zâmbind: “Ai răcit, fu*u-te-n c*r!”. În secunda următoare și eu, și doamna cea respectabilă de lângă mine paralizăm… și rămânem așa, cu gurile căscate. Băiețelul, vizibil contrariat de figurile noastre mirate, se retrage la locul lui și începe să se smiorcăie: “Mie așa-mi zice bunicu’…”. A doua zi, am mai înviorat spiritele pe la birou cu întâmplarea asta.
În această atmosferă kafkiană, era firesc să cedez la prima ofertă primită de la programul GRASP – aceea de a construi un program de finanțare după chipul și asemănarea mea, însă (se putea altfel?) după regulile USAID. Paradoxal, nu salariul mult mai mare decât la FDSC m-a tentat, ci faptul că viitorul sediu al programului GRASP urma să fie la o aruncătură de băț de scumpa mea casă. Așa că, pe 1 decembrie 2002, m-am transferat (fără arme și muniție) de la europeni la americani și – ca o consecință firească a acestei mișcări – moneda Euro a început să crească amețitor, în timp ce dolarul se prăbușea cu succes în prăpastia adâncă a speranțelor mele.
Prima zi de lucru la GRASP mi-a adus multe surprize plăcute – în primul rând am constatat că staff-ul programului era format dintr-un amestec de ONG-iști și foști funcționari din administrația locală, alături de câțiva “veterani” din programele anterioare derulate de USAID și vreo 5-6 americani autentici. Nu era loc pentru debutanți, darmite pentru diletanți! Zăceam – pentru moment – într-un spațiu temporar, prin strada Mihai Eminescu din București, însă aveam speranțe că mutarea în noul sediu din cartierul Aviatorilor nu va întârzia. În plus, după ce mi-am exersat o zi talentele pe la Consiliul Județean Giurgiu (unde, nu cu mult timp în urmă, reușisem performanța de a adormi în timpul susținerii unei sesiuni de instruire!) împreună cu noii mei colegi, fusesem anunțat că urma să petrecem o săptămână la Sinaia pentru “team building” și dezvoltarea “work-plan-ului”.
Săptămâna respectivă a fost agreabilă, cu toate că la Hotelul “Mara” (pe vremea aceea încă făcea parte din lanțul “Holiday Inn”) nu prea puteai să mănânci – de exemplu – o friptură cu cartofi prăjiți, întrucât acolo simbolul prosperității era rasolul cu legume fierte. De altfel, politica hotelului era “fără prăjeli” și, firesc, fără carbohidrați, alcool etilic, nicotină sau alte nenorociri gustative sau olfactive. Drept pentru care introduceam – clandestin – alcool, kebab-uri și alte bunătăți achiziționate în Sinaia, iar natura nu ne prea ajuta – ningea din greu, parcă în dușmănie față de reformă administrației locale…
Atmosfera, și-așa destul de încărcată din cauza lipsei de proteine, părea din ce în ce mai complexă, pe măsură ce planul de lucru căpăta contur (și consistență). Am descoperit că, de fapt, suntem o adevărată armată, atât din punct de vedere numeric cât și procedural. Simpatiile reciproce începeau să se cristalizeze – chiar dacă, în particular, mai auzeai câte un “să-mi sugă ciorapii!” sau vreun “cine dracu’ a mai angajat-o și pe-asta?” – iar antipatiile anterioare se consolidau liniștite. Bref, începutul arăta promițător, iar sfârșitul se întrezărea foarte departe. Cinci ani în acest program păreau o eternitate, și – după stagiul de la Sinaia – aveam convingerea că va urma un cincinal molcom, tihnit… mă înșelam amarnic.
La începutul lunii februarie 2003 ne mutam în noul sediu. Începea o nouă eră, dimineața plecam la birou în jur de 9 fără cinci minute iar pauza de masă mi-o petreceam tot acasă. Dolarul era în cădere liberă, dar ce mai conta? Nici un serviciu din lume nu se putea compara cu acesta! Începusem elaborarea normelor pentru programul de finanțare al GRASP – o boare de vânt proaspăt în comparație cu PHARE, colaboram excelent cu noii mei colegi, iar din afară nu se întrezărea nici un pericol sau amenințare.
O dată cu primăvara, însă, a debarcat la sediul GRASP și primarul din Ploiești, împreună cu alte câteva personaje din USAID și Federația Autorităților Locale din România (FALR)… începea, oare, sezonul ploios?