ONG-urile nu erau în prim-planul programului GRASP, însă americanii noștri dragi doreau să se consulte cu crème de la crème a sectorului ONG. Normal, zic eu, atâta vreme cât au făcut lucrul acesta și înainte de câștigarea licitației USAID pentru program. De aceea s-au gândit să înființeze o structură informală, care să se întâlnească în mod regulat, de fiecare dată când sunt de luat decizii strategice, de perspectivă. Un fel de comitet consultativ, un sfat al înțelepților – ca să zic așa.
Prima întâlnire a acestei structuri a avut loc în sala de ședințe din sediul GRASP la puțin timp după începerea propriu-zisă a programului (prin martie 2003). Marea majoritate a celor care se aflau în sală erau figuri cunoscute din sectorul ONG, the usual suspects: Societatea Academică Română, Opportunity Associates, Pro Democrația, Centrul de Resurse Juridice, CENTRAS, FPDL, Institutul de Politici Publice (IPP), dar și două Centre Regionale de Formare Continuă pentru Administrația Publică Locală – reprezentate de două doamne directoare pe cât de tăcute, pe atât de pitorești – Georgeta Ghețe și Bombonica Dudău.
Deși cei de la GRASP aveau planuri îndrăznețe cu toți acești demni reprezentanți ai sectorului non-profit, întâlnirea s-a dovedit a fi, în final, un fiasco. Și asta pentru că majoritatea celor din sală nu aveau decât un singur motiv pentru care se aflau acolo: sa primească finanțări preferențiale de la GRASP, dacă s-ar putea fără competiție dar și fără proceduri (de genul timesheet sau per diem de valoare fixă). Când li s-a spus că nu se poate, ne-au făcut gunoieri (adică strângem mizeria din urma americanilor) și ne-au cam întors spatele.
Finanțările pentru așa-numitele idei novatoare au fost o idee pe cât de nefericită, pe cât de amuzantă. După o “campanie” de promovare a programului pe căile știute (liste de discuții, Voluntar ș.a.m.d.), ne-am trezit cu vreo 20-30 de proiecte slabe, dar și cu tot felul de indivizi săriți de pe fix care ne vizitau cu felurite invenții ce treceau drept idei novatoare. Unul din ei inventase internetul care se livra la priza de curent electric și m-a ținut 1 oră la intrarea în clădire ca să-mi explice că Iliescu și gașca lui de securiști (sic!) îl urmăresc ca să-i fure invenția, că a depus vreo 50 de cereri de brevetare (pe care le adunase, sârguincios, într-un dosar gigantic. Până la urmă, de la programul acesta m-am ales cu un interviu la Realitatea TV și cu un articol în Capital (“Ideile novatoare pot primi 100.000 de dolari”), unde mi s-a publicat poza pe prima pagină. Color! Am și acum pagina aceea pusă în ramă de colegii din GRASP.
În final, s-a aprobat spre finanțare un singur proiect, depus de Institutul de Politici Publice (IPP). Inițial, și Fundația Civitas a avut un proiect aprobat, însă ulterior s-a descoperit că unul din colegii noștri era membru în Consiliul de Administrație al fundației (fără însă vreo treabă cu proiectul sau cu comitetul de evaluare) și americanii au preferat să nu se complice.
Flash-back: în vacanța de vară, pe plajă la Vama Veche – unde cam 80% din populația ce stătea cu burta la soare era la fundul gol, eu eram printre cei 20% 🙂 – după ce am ieșit din apă, cu gândul la o Coca-Cola rece, căutând din priviri o terasă cât mai aproape de malul mării, apare o jună doamnă în costumul Evei care mă întreabă: “Dumneavoastră sunteți domnul din Capital?”. Eu, modest ca de obicei: “Hmm… depinde ce număr!”, în timp ce doamna continua, scărpinându-se sub sânul drept: “Vă supărați dacă vă întreb ceva despre finanțările alea pentru idei novatoare? Eu sunt directoare la un ONG în București și… bla-bla-bla”. În sfârșit, mi-a făcut cinste cu o Coca-Cola rece și am stat de vorbă vreo 10 minute. Cele 10 minute de celebritate, în compania unei doamne directoare goală pușcă, halal idei novatoare!
Cu puțin timp înainte de a demara unicul proiect finanțat prin acest program, pe adresa GRASP-ului, mai precis în atenția lui Ben (DCOP-ul, adică un fel de director executiv), a sosit un plic ce conținea o poză. Poza îl înfățișa pe președintele Consiliului Județean Prahova (parcă) intrând în sediul nostru (participa la o ședință comună a GRASP și cocomârlei numită Federația Autorităților Locale), precum și mașina CJ-ului care îl dusese pe acesta la București. Mesajul asociat acestei poze era unul ce suna – în egală măsură – amenințător și amuzant: vezi Doamne, GRASP-ul încurajează utilizarea autoturismului instituției (plătit din banii boborului) pentru deplasarea la activități private. Bineînțeles, pe lângă asta de asta era stipulat și că acest lucru va fi adus în atenția USAID-ului, a ambasadei și – completez eu – a colonelului Sanders de la KFC. Și a fost adus, fără îndoială.
Cine credeți că a făcut toată această furtună într-un pahar cu apă? IPP-ul, spre stupoarea tuturor și mai ales a noastră, departamentul de finanțări. Nu înțelegeam cum e posibil ca o organizație care era – oarecum – în grațiile GRASP-ului (a fost, cum spuneam mai sus, singurul proiect finanțat – cu 100.000 de dolari!) să acționeze într-un asemenea mod, fără tact sau o minimă decență. Ba mai mult decât atât, procesul de contractare propriu-zisă a proiectului a fost de-a dreptul kafkian, cei de la IPP (cu excepția Ancăi Ghinea, mătrășită de-acolo după o poveste de plagiat cusută cu ață albă) fiind agresivi și încercând să ne amenințe în stilul Leslie Hawke (tovarășa USAID, nenea GRASP nu mă lasă în pace!). Motivul – tot fleacurile cu per diem-ul (“dacă GRASP-ul cazează americanii la Hilton, și noi vrem să ne cazăm invitații la seminarele din proiect tot acolo!”) și rapoartele (“sunt prea multe și prea dese”). Tot balamucul ăsta s-a terminat în fața unei beri, cu Christine (șefa mea) pe post de mediator și Adrian Moraru pe post de fotograf amator și luptător de guerilla…
Până la urmă mi-am dat seama și de ce atâta energie risipită împotriva noastră… la una din reprizele de negocieri cu IPP, pe scările ce duceau la sediul institutului m-am întâlnit (și salutat, sunt politicos din fire!) cu infamul Darth Victor…