Bucureștiul este un oraș de coșmar – mi-a confirmat-o încă o dată ziua de 17 iulie 2007, zi în care de la Piața Romană la stadionul Național am petrecut vreo 2 ore în troleibuz și vreo oră umblând aiurea prin împrejurimile arenei. Căldura era la ordinea zilei, cel puțin 38 de grade la umbră, iar cerul complet senin… fără speranță.
La intrare, după ce am reușit să ne strecurăm tiptil ceva mai în față, mi s-a confiscat bricheta (de parcă aveam atâta forță încât să arunc cu ea în Mick Jagger, să zicem) și am primit în schimb o broșură cu versurile pieselor ce urmau să fie cântate. The Charlatans – deschiderea concertului – deja cântau și singurul lucru la care mă gândeam era cum o să rezistăm în căldura toridă într-o tribună care nu era acoperită deloc.
La fața locului – nebunie și isteria generală, provocată de faptul că nu erau suficiente chioșcuri cu apă, băuturi răcoritoare și bere iar lumea se deshidrata doar stând la cozile interminabile. Ca de obicei, trupa – fenomenală, organizarea – de cacao.
După o pauză de o oră de când au terminat The Charlatans, au apărut și băieții (vorba vine) de la Rolling Stones. Sincer, înainte de concert mă gândeam dacă trupa mai poate să ducă la capăt un concert întreg… Inutil…
Mick Jagger (64 de ani!) era într-o vervă inepuizabilă – cânta, dansa, striga, se agita etc. N-am înțeles niciodată de ce atâtea femei îl adoră (e urât ca naiba), în schimb se ține bine de tot și cântă la fel de bine ca acum 30 de ani.
Keith Richards (tot 64 de ani!), ca de obicei, cu țigara (fără filtru) în colțul gurii și cu o butelie de whisky undeva prin apropiere, probabil și cu un pic de Parkinson… însă cu măiestria neatinsă de trecerea anilor sau de ravagiile unei vieți scandaloase.
Charlie Watts (66 de ani!), bateristul, decanul de vârstă… mai puțin în lumina reflectoarelor – dar nu mai puțin important. Nu e în prim-plan, însă fără el nu se poate, fraților!
Ron Wood (60 de ani!), la care nu ne putem referi ca fiind doar înlocuitorul lui Brian Jones, părea de-o vârstă cu mine dar coleg de breaslă cu nenea Richards într-ale trasului la măsea. Basist super meseriaș, glumeț și arătos. Partea cea mai mișto e că Ronnie e țigan de-al nostru, din neamul Romany, da’ puțină lume știe asta și nimeni nu i-a strigat “Janes Romanes”!
Momentul cel mai senzațional a fost, probabil, cel în care scena a început să se deplaseze către centrul stadionului în timp ce trupa interpreta “I Can’t Get No Satisfaction” – probabil una din puținele piese pe care publicul o putea fredona (refrenul e simplu). Mick Jagger era realmente de neoprit, mă întrebam dacă după concert nu-l ia cumva Salvarea… și culmea, la final mă simțeam eu mai obosit decât trebuie să fi fost cei 4 de la Stones.
Totuși, “Sympathy For The Devil” rămâne piesa mea preferată, și trebuie să recunosc că am rămas mut de uimire la spectacolul de lumini și culori dedicat acestei piese – din acoperișul scenei au răsărit două făclii uriașe iar pe ecranul multicolor zâmbea bunul nostru prieten, Scaraoțchi. Reorchestrată precum cele 2 remixuri din anii ’90 și cu un solo zguduitor, era the real thing. Pleased to meet you / Hope you guess my name / But what’s puzzling you / Is the nature of my game… și așa mai departe.
Fabulos, minunat, demențial. Evident, nu-ți rămâne decât să te întrebi care este rețeta longevității și vitalității acestei trupe, și – mai ales – dacă mai avem ocazia să ne întâlnim vreodată. Răspunsurile cele mai frecvente tindeau către un “nu” hotărât!
O minune… încă un concert incredibil dintr-un an în care pe lângă Stones-i și minunatul George Michael aveam să mai văd alți doi muzicieni prodigioși – Neil Tennant și Chris Lowe de la Pet Shop Boys.