În 1991, când am aflat vestea că Freddie Mercury a murit, eram într-un hotel din Covasna și mă pregăteam să operez vreo 50 de chestionare pentru Institutul de Cercetare a Calității Vieții. Am plâns ca un copil (ce eram, de fapt), singur în cameră și gândindu-mă că n-am să-l mai văd niciodată pe scenă. 18 ani mai târziu, a plecat spre norul alb și pufos ce-i adăpostește pe artiștii desăvârșiți și Michael Jackson.
Michael a fost – și va rămâne – simbolul meu personal pentru ceea ce înseamnă o vedetă, un geniu artistic, un model muzical. Este muzica disco în ediție princeps, simbolul spectacolelor fabuloase, îmbinarea cea mai reușită între interpretarea live de excepție și o coregrafie excepțională. Inimitabil și indestructibil.
Acum… nu mai pot să-i ascult muzica veselă și incitantă, nu am puterea să-i revăd pașii de dans și mișcările lascive din celebrele sale clipuri. Cel puțin o perioadă, până mă obișnuiesc cu ideea că nu mai este om, ci un zeu al muzicii. Cum spunea chiar Michael într-o piesă de pe albumul “Bad” (1987), You’re Just Another Part Of Me…
