Cred că în ziua în care tovarășul Nicolae Ceaușescu (pe scurt: Nea Nicu) ar fi împlinit 92 de ani (sau, altfel spus: 72 de ani lumești + 20 de ani în iad) merită să reproduc ceea ce eu consider cel mai bun editorial scris vreodată într-un ziar din România: Dor de Ceaușescu, scris de Cristian Tudor Popescu în ziarul Adevărul pe la începutul anilor ‘90. M-am recunoscut atunci – mă recunosc și acum – în scrierile sale. Și nu mă pot împiedica să mă gândesc: ce s-ar fi întâmplat cu mine (și cu mulți alții) dacă în ‘89 nu se petrecea nimic?
“Îl întâlnesc uneori, în nopțile fără somn, printre copacii prăfuiți și scheletele blocurilor etajate pe cerul scânteietor. Poartă același palton, descheiat la toți nasturii, plin de pete pământii, același fular cenușiu; căciula și-a pierdut-o pe undeva.
Nu mă bagă în seamă, nici nu pare să mă vadă. Molfăie o bucată de pâine neagră. Mestecă greu, firimiturile se opresc în țepii bărbii. Privește cu ochi albi spre granița nedeslușită dintre sus și înainte.
Apoi, cete de băieți și fete năvălesc din întuneric, dansând un rock numai de ei auzit, tăcuți și neînchipuit de veseli. Băieții poartă florile înfipte în piept, fetele în tâmple. Găurile din pieptul bătrânului sunt astupate cu cârpe și bucăți de ziar. Îl sâcâie, nu-l lasă în pace. Se rotesc înlănțuiți în jurul lui, îl salută militărește, se așează pe jos și se ridică toți odată, aplaudând. O fată îi pune în față un băiat în geacă gri, sclipitoare, își lipește ochiul de craterul dintre omoplații băiatului și face semne cu mâna: mai la stânga, mai la dreapta. Râd toți. Bătrânul fuge greoi, împiedicat.
Câteodată îi găsesc adunați în jurul focului. Bătrânul își încălzește mâinile în flăcări, ei murmură un cântec. Apoi mă întorc spre el și îl rog.
Întoarce-te, îi spun, întoarce-te și scapă-mă din zgomotul și furia asta orbitoare. Pune-ți iarăși tălpoaiele de piatră peste țară; îngheață apele, închide guri, leagă ochi și leagă-mă și pe mine, strâns, să nu mă mai pot risipi în patru zări. Mătură gunoiul nou și presară la loc gunoiul vechi, cu izurile-i râncede și cunoscute. Pune stăvilarele de lemn viiturii de vorbe, trimite-mă în temnița creierului, de unde cu atâta nesăbuință am fugit. Îmi lipsesc, bătrâne, ochii tăi seci, de mârlan dibaci și crud, hârâitul sinistru al vocii, mutra scroafei cu care conviețuiai, haita de tovarăși, ticăloși până la tandrețe. Izvoarele de ură care mi-au spulberat oboseala de a trăi. Dă-mi înapoi cărțile, singurătatea, risipa anilor. Aruncă-mă în margine, ca să mă pot ghemui din nou în centrul ființei mele. Pe mine, mie, redă-mă.
Nu răspunde niciodată. Privește volutele roșii, galvanizat de ură și dispreț, murmură ceva de neînțeles și dă din mână. Într-un târziu, focul moare și ei pleacă, se pierd în beznă, un moșneag cu părul vâlvoi și pulpanele paltonului fluturând, înconjurat de tineri cu fețe livide.”