Month: February 2010

Posted on

Orașul privit de jos

Theodor Aman: Vara la țară (colecția Muzeului Municipiului București)

Sunt din ce în ce mai puține zilele frumoase în București. De altfel, în acest oraș înecat în praf și gaze de eșapament (vara), noroi și bălți (iarna) e puțin probabil ca o zi să fie plăcută dacă nu e măcar însorită. Mizeria asta patologică, zilnică, scârboasă – e mai urâtă și mai apăsătoare sub un cer înnorat. Când plouă, indiferent că e o ploaie torențială sau mocănească, orașul este blocat din cauza traficului iar circulația devine imposibilă. Dacă nu plouă, iți croiești cu greu loc printre miile de automobile parcate pe trotuare sau chiar în mijlocul străzilor.

Lipsesc grădinile, copacii se usucă sau sunt tăiați, florile au miros de benzină. Bulevardele sunt cenușii, străzile seamănă unele cu celelalte, oamenii se îmbracă în bleumarin sau negru. În plus, în mijlocul zilei – când se presupune că oamenii sunt la muncă – centrul metropolei este aglomerat și pestriț, o forfotă fără început și sfârșit ce se încheie abia după ora 21. Atunci când ar fi trebuit să înceapă, de fapt.

Bucureștenii nu au vocația – și nici obiceiul – de a socializa. Vara, terasele sunt deschise pe marginea bulevardelor – ascunse privirilor, chiar dacă sunt înțesate cu oameni. Numeroasele mall-uri sunt preferate plimbărilor. Puținele străzi autentice, cu case vechi și elegante – sunt fie pustii, fie sugrumate de șantiere. Spre deosebire de alte orașe din Balcani, în București nu există “street food” – mâncarea de pe stradă. În câteva intersecții aglomerate întâlnești doar veșnicul kebab, dezgustător și impersonal, același peste tot.

În București, ideea de liniște este inexistentă. Oriunde te-ai afla – în casă, în parc, la birou, pe stradă, într-un adăpost antiatomic – un zumzet continuu și persistent îți macină creierul și buna dispoziție. Ziua și noaptea. Este zgomotul agitației permanente, al lipsei de identitate, al trecerii timpului.

Într-un astfel de oraș, lipsit de farmec și fără personalitate, e ușor și convenabil să fii pesimist. Nu sunt soluții, nimeni nu face nimic: funcționarii primăriei sunt incompetenți, primarii sunt ocupați cu politica, taximetriștii sunt plictisiți, comercianții n-au chef de nimic. Peste tot plutește un aer de indiferență și disperare tăcută.

Un singur loc a rămas la fel, ferit de toate intemperiile urbane contemporane. Acest loc este acasă.

Posted on

No smoking țigări proaste!

Fumatul dăunează sănătății – nimic de contestat. Totuși, este o ocupație dintre cele mai plăcute, mai ales în momentele esențiale. Important este, însă, să știi ce să fumezi. Fumatul “ieftin” sau nepriceput este, după părerea mea, mai neplăcut decât abstinența. M-am gândit, așadar, că ar fi interesant să fac un top al țigărilor mele preferate, pentru a împărtăși și altora din vasta mea experiență în vicii.

10. Kent 100s: sunt țigările clasice, care lasă în încăperi acea aromă inconfundabilă… Acum nu mai sunt așa aromate. Totuși, îmi amintesc de copilărie și de petrecerile de acasă cu prietenii părinților mei. Uneori, când n-am alte alternative, mai fumez câte un pachet.

9.  Black (Djarum): Aceste țigări speciale sunt denumite kretek și sunt fabricate în Indonezia. Tutunul este amestecat cu cuișoare, de aici și aroma lor specială. Le-am descoperit în Turcia, în 2005 – iar acum sunt și în România.

8. Davidoff Magnum: Sunt țigările supreme, groase și puternice, fabricate sub supervizarea urmașilor marelui Zino Davidoff. Un pachet ar trebui să ajungă pentru o săptămână!

7. Monte Cristo: Ei da, sunt țigări cu tutun cubanez și aromă de trabuc – de data asta fără să fie înecăcioase sau “grele”. Nu le-am văzut decât în duty-free-ul din Tbilisi, dar le urmăresc cu atenție. Mai vreau!

6. Merit: N-am mai fumat demult aceste țigări, însă n-am decât amintiri plăcute de pe urma lor. Aroma lor este inconfundabilă!

5. Marlboro Gold Touch (Black): O apariție nouă, dar salutară – în ultima vreme, țigările Marlboro nu mai sunt așa de bune. Această variantă este excepția. Sunt “locțiitorii” țigărilor mele obișnuite. Am observat, însă, că sunt ceva mai subțiri decât țigările normale.

4. Peter Stuyvesant: țigări relativ rare chiar și prin magazinele Duty Free – însă foarte bune. Oare vor apărea vreodată și în România?

3. George Karelias & Sons (Superior Virginia): Ce plăcere să deschizi acest pachet tip tabacheră și să te răsfeți cu tutunul blond și parfumat al acestor țigări! Sunt disponibile în Bulgaria, Serbia și – bineînțeles – Grecia.

2. Dunhill Fine Cut (Blue): De trei ani fumez constant aceste țigări minunate, ușoare, plăcute și lungi! O surpriză a fost și faptul că se găsesc de vânzare în România. Păcat că filtrul este de culoare albă.

1. Origin (by George Karelias): sunt cele mai bune țigări pe care le-am fumat vreodată. Îmi pare că le-am descoperit abia în 2009, la recomandarea unui vânzător de tabac din insula Kos. Tutunul este blond și catifelat, iar aroma… minunată! Sunt ambalate în pachete subțiri, a câte 10 țigări. Din nefericire, nu se găsesc decât în Grecia, la tăticul lor.

Posted on

Frumoasa din pădurea adormită

Din iarna trecută (2008) privim cu toții – neputincioși dar scandalizați și perfect conștienți de ce se întâmplă – cum democrația și bunul simț din România se duc – încetul cu încetul – pe apa Sâmbetei. Iar acum ritmul s-a accelerat. Asociațiile civice – și în primul rând Pro Democrația – sunt ca și inexistente în acest peisaj sinistru, fiind preocupate cu proiecte PHARE derizorii și cu mici restructurări dictate de contextul economic trist din anii 2009-2010. Asociația Pro Democrația, bunăoară, trăiește o perioadă neagră. Cea mai cunoscută organizație civică românească – inițiatoarea proiectului de lege privind votul uninominal – nu a fost capabilă să observe ultimele trei runde de alegeri (parlamentare, europarlamentare și prezidențiale) într-o manieră profesionistă și eficientă.

Guvernul PSD/PD-L și ulterior exclusiv PD-L – cel mai slab din istoria all-time a României – a creat un haos și o instabilitate economică inimaginabile anul acesta, ca să nu mai vorbesc de dimensiunea socială îngrijorătoare pe care o va avea așa-numita “criză” prin luna iunie… Totul a început cu celebrele ordonanțe de urgență nr. 3/2009 (care prevedea semnarea unui angajament de loialitate față de primul-ministru) și nr. 105/2009 (privind ocuparea funcțiilor de conducere a serviciilor deconcentrate – mascarade de concursuri cu candidați unici și recomandări de la partid).

În aprilie 2009, guvernul a introdus impozitul forfetar (ce a falimentat, închis sau pus în “hibernare” circa 25% din firmele românești), dovedindu-se de-a dreptul abject în “gândirea” pe termen lung a perspectivei economice. Am așteptat cu speranță trezirea sectorului asociativ din hibernarea soră cu moartea, am crezut că societatea civilă se va scutura – precum un urs grizzly – și își va ascuți repede colții tociți de atâta plictis și ineficiență. Evident, nu s-a întâmplat nimic.

Au urmat alegerile europarlamentare (cu deturnări de fonduri, fraude electorale incredibile etc. – vezi candidatura EBA, epopeea Iacob-Ridzi, Becali etc.) și – după o vară lungă și leneșă – au venit alegerile prezidențiale. Am constatat cu această ocazie că nici măcar faptul că președintele în funcție al României se folosește fără nici o jenă de un referendum în scop electoral personal nu a ridicat vreo sprânceană în rândul ONG-urilor.

Concluzia pe care o trag este că nu mai mișcă nimeni nimic. În acest moment se pare că oamenii nu mai au nevoie de organizații civice. Cetățeanul român intelectual non-căpșunar (adică fraierii care au rămas în țară, după 1990) nu mai dă nici o ceapă degerată pe Pro Democrația și celelalte asociații civice. Întrebarea fundamentală este, însă: “până când?”.