Spre sfârșitul anului trecut am constatat, în concordanță cu peisajul politico-economic din România, că pe meleagurile mioritice încă nu ne-a vizitat vreo criză. De asemenea, anticipam că vom fi vizitați de numita “criză” pe la mijlocul lui 2010. Sunt nevoit să recunosc că am greșit pe jumătate. Am fost un optimist. Anul trecut România a traversat, fără îndoială, o criză profundă – cea a competenței și a bunului simț economic și social.
Pregătită de măsurile deopotrivă nepopulare și inconștiente din 2009 – impozitul forfetar, politizarea totală a administrației publice și instituțiilor deconcentrate, managementul dezastruos al fondurilor post-aderare și lista poate continua – a venit vremea “recoltei”: proteste sindicale generalizate din luna martie încolo, o cifră neverosimilă (s-au vehiculat fie 1.000.000, fie 500.000) de șomeri, sectorul IMM pe butuci, evaziunea fiscală în creștere dramatică, scăderea drastică a consumului, abandonarea (sau întârzierea) proiectelor de dezvoltare a infrastructurii etc. În paralel, spectrul politic este într-o fierbere permanentă dar nejustificată iar instituțiile statului (în mod special școlile, finanțele publice și administrația locală) sunt paralizate sau incapabile să-și exercite atribuțiile în mod coerent. Evident, la toate acestea se adaugă și momentul când primele zeci de mii de disponibilizați (din primăvara și vara trecută) vor epuiza perioada în care primesc alocații sociale, iar statul român nu va avea suficiente resurse financiare pentru a susține un buget nerealist.
Asta este criza pe care începem, în curând, să o parcurgem. Orizontul de așteptări – reacții guvernamentale de impact sau mișcări spectaculoase pe piața muncii – este redus sau invizibil. Privind lucrurile din punct de vedere economic, era ușor de prevăzut ce se va întâmpla anul acesta. Prilejul (pentru guvern) de a adopta o seamă de măsuri – în principiu, la mintea cocoșului – a fost ratat cu desăvârșire: o creștere a TVA-ului cu 2-3% (de exemplu) ar fi inhibat consumul (acest lucru fiind benefic într-o perioadă de criză) și ar fi forțat consumatorii individuali și/sau companiile să economisească sau să-și concentreze resursele financiare către investiții puține – însă durabile, serioase.
Blocajul economic nu este cauzat de nivelul actual al TVA-ului, ci de lipsa de lichidități și de incapacitatea managerială dovedită de majoritatea instituțiilor alimentate din bugetul de stat. România este, din păcate, un stat “consumator”, nu “producător”, iar menținerea actualului nivel al TVA-ului antrenează fie o creștere nejustificată, fie o scădere nesemnificativă a cheltuielilor. De aici rezultă un deficit bugetar și mai amplu decât cel prognozat, iar economia românească este sensibilă la acest capitol.
Adevărata criză a sosit în România. Se află printre noi chiar dacă nu o vedem: e ascunsă printre cumpărăturile din căruciorul de la supermarket, în autobuzul aglomerat, prin șanțurile de pe bulevarde, printre rândurile scrisorilor de la administrația financiară. Vine după un popas trist în Grecia, unde – deși întotdeauna e mai mult soare și cerul este mai albastru ca la noi – iarna trecută a fost frig și înnorat.