Author: Radu Florea

Posted on

Președintele Cocoșilă

Acest post este un comentariu la articolul publicat în Adevărul, în data de 8 decembrie 2009.

Domnule Pleșu, preferam să nu scrieți acest articol… după ce l-am citit am rămas ușor confuz, dar cu un gust amărui și cu senzația că nu vă mai recunosc. Oare ce se întâmplă cu Dvs. în ultima vreme? Unde este discursul subtil, catifelat (dar și aspru în același timp), hyper-intelectual, independent și – mai ales – fermecător? Mă așteptam să nu vă deranjați să mergeți la vot și să scrieți – la o adică – despre Levant, frumusețea uitată a vieții sau despre îngerii cu care v-ați întâlnit în ultima vreme. Credeam că țara asta e prea puțin pentru Dvs. Am simțit (greșit!) că Dvs. plutiți deasupra alegerilor prezidențiale infestate cu gripă porcină. Moromete, Cocoșilă… Băsescu, Geoană… n-au ce să caute în universul lui Andrei Pleșu. Nu pot decât să mă retrag tiptil și să sper că doar ați făcut o glumă ceva mai deocheată, după momentele de cumpănă post-operatorii. Vă doresc sănătate și revenire grabnică!

Posted on

Patriciu despre TVA

Spune Dinu Patriciu, pe site-ul Măsuri anti-criză: “Reducerea TVA de la 19 la 15% stimulează consumul, deci contribuie la diminuarea blocajului economic. Se antrenează producția și investițiile, cresc veniturile bugetare“. Sincer să fiu, nu pot fi de acord cu asta.

Dimpotrivă, cred că o creștere a TVA-ului cu 2-3% ar inhiba consumul (acest lucru fiind benefic într-o perioadă de criză) și ar forța consumatorii individuali și/sau companiile să economisească sau să-și concentreze resursele financiare către investiții puține – însă durabile, serioase. Blocajul economic nu este cauzat de nivelul actual al TVA-ului, ci de lipsa de lichidități și de incapacitatea managerială dovedită de majoritatea instituțiilor alimentate din bugetul de stat. Să nu uităm că România este un stat “consumator”, nu “producător”, iar posibila reducere a TVA-ului ar putea antrena o creștere nejustificată a cheltuielilor. De aici ar rezulta un deficit bugetar și mai amplu decât cel prognozat, iar economia românească este sensibilă la acest capitol. În concluzie, scăderea nivelului taxelor și impozitelor (Măsura 1 propusă de Patriciu, cu care sunt de acord) + majorarea TVA-ului cu 2% mi se par (alături de altele) cele mai firești direcții de acțiune ce trebuie urmate în viitorul apropiat. Nu e târziu, mai cu seamă că apogeul crizei economice încă nu s-a manifestat în România. Adevărata criză va sosi în octombrie-noiembrie a.c., când primele mii de disponibilizați (din primăvara trecută) vor epuiza perioada în care primesc alocații sociale, iar statul român nu va avea suficiente resurse financiare pentru a susține un buget nerealist.

Posted on

La mare cu INA

În calitate de lector la Institutul Național de Administrație (INA) – dar și la unul din centrele de formare profesională din țară – am participat la multe programe de instruire pentru funcționari publici. La începutul anului 2009, am renunțat să o mai fac deoarece în acest moment INA este un model de “proastă” practică (ca să fiu amabil) și mi-am propus să încerc, în viitor, să evit orice asociere a numelui meu cu această instituție întrucât mi-ar compromite, în bună măsură, reputația.

Astfel, cursurile de vară (desfășurate la munte sau pe litoral, evident) ale INA sunt adevărate vacanțe pe bani publici pentru funcționarii din primării, consilii județene etc. care se prezintă la locațiile cursurilor – Sinaia, Costinești, Jupiter și chiar Vama Veche (?!?) – cu familia dar și cu așteptări cel puțin jenante pentru lectori. Pe lângă condițiile improprii / improvizate de derulare a acestor cursuri (întotdeauna cursanții s-au plâns de acest aspect) și taxele exorbitante practicate (există nenumărate firme serioase de training ce practică prețuri rezonabile, ca alternativă sau reper pentru INA), majoritatea cursanților solicită reducerea programului de curs la maximum 2-3 ore zilnic pentru a putea profita de plajă, drumeții montane, timp petrecut cu familia sau amanta/amantul etc. Majoritatea argumentează – pe bună dreptate – că “așa e la cursurile INA” și că “de asta au venit”. Aș putea să intru în mai multe detalii (nivelul taxelor de participare, modul în care se contractau locațiile cursurilor la mare și la munte sau alte probleme punctuale, de exemplu) dar nu vreau să ajung în zona derizoriului. Nu vreau, de asemenea, să insist asupra mizeriei incredibile (materiale și umane) din Costinești, ce ar trebuie să-și schimbe urgent denumirea în Șaormanelești sau Gherțoiești.

Instituțiile publice percep cursurile INA ca și o recompensă pentru diverși funcționari publici (un soi de mini-concediu sau compensație pentru orele suplimentare ce nu pot fi plătite sau recompensate altfel). Nu există o selecție pe bază de nevoi reale ale acestor funcționari, nici o preocupare din partea INA pentru politicile de resurse umane din instituțiile publice (dimpotrivă!) și – mai ales – s-a instaurat o adevărată cultură organizațională pe principiul “te duci la un curs INA, deci ai parte de o mică vacanță la mare sau la munte”. Majoritatea funcționarilor care vin la cursuri nu au nici o treabă cu subiectul cursului respectiv – sunt fie trimiși pentru a fi recompensați (cazul cursurilor de la mare/munte), fie sunt “recrutați” de INA pentru a atinge numărul minim de cursanți ce face cursul rentabil (cazul cursurilor din București). Am constatat, astfel, că INA funcționează pe sistemul “cât mai mulți cursanți și prețuri cât mai mari” și că nivelul de calitate al cursurilor este extrem de scăzut (suporturi de curs mizerabile, organizare execrabilă etc.). Puteți vedea (alăturat) o poză cu spațiul impropriu în care am fost nevoit să-mi susțin cursul în iulie trecut la Costinești, un chioșc în plină arșiță, cu temperatura interioară de 50 de grade Celsius (dealtfel, am renunțat la acesta și am ținut cursul afară (?!?), în fața intrării din hotel).

Între timp, primăvara trecută (2008) fostul director al INA ordona realizarea singurelor pliante promoționale ale institutului, acestea înfățișându-l pe dom’ director în format full color, într-o multitudine de poze. Nu e nici o coincidență, probabil, faptul că aceste pliante au fost realizate în preajma alegerilor locale în care același dom’ director a candidat la primăria sectorului 2. De altfel, în afară de instalarea unui sistem de amprentare digitală pentru angajați la intrarea în sediul INA (total impropriu desfășurării de activități educaționale și de cercetare) și de achiziționarea inutilă a unor LCD panels (înlocuitori de flipchart), în ultimii 2-3 ani la INA, nu s-a prea întâmplat nimic pozitiv.

Imediat după asta, monstruoasa coaliție aflată vremelnic la putere l-a instalat în fruntea INA pe domnul Mircea Coșea, pe care am avut onoarea de a-l avea profesor la ASE prin anii ’90. În afară de regretele pe care mi le inspiră această funcție (pe care domnul profesor Coșea o ia cu siguranță în serios), aș oferi câteva sfaturi simple, strategice: institutul trebuie fie să se desființeze (în întregime), fie să abandoneze furnizarea efectivă de cursuri și să se axeze pe activități de cercetare. Iar centrele regionale… să se privatizeze 🙂 fiindcă altfel nu au nici o șansă de supraviețuire. Dacă nu cumva e prea târziu…

Update (ianuarie 2010): Așa cum anticipam, ceea ce dorea dl. prof. Coșea să facă nu este pe placul guvernanților și a condus la demisia domniei sale din funcția de director al INA. Institutul a fost transformat, prin hotărâre de guvern, într-o anexă formală a Agenției Naționale a Funcționarilor Publici – practic, desființându-se. Centrele regionale au fost lăsate de izbeliște și – cel mai probabil – se vor desființa și ele cât de curând, mai ales din lipsă de clienți. Toate acestea nu reprezintă neapărat un dezastru, însă mă aștept ca lucrurile să se înrăutățească pe piața de training a funcționarilor publici.

Posted on

Another Part Of Me

În 1991, când am aflat vestea că Freddie Mercury a murit, eram într-un hotel din Covasna și mă pregăteam să operez vreo 50 de chestionare pentru Institutul de Cercetare a Calității Vieții. Am plâns ca un copil (ce eram, de fapt), singur în cameră și gândindu-mă că n-am să-l mai văd niciodată pe scenă. 18 ani mai târziu, a plecat spre norul alb și pufos ce-i adăpostește pe artiștii desăvârșiți și Michael Jackson.

Michael a fost – și va rămâne – simbolul meu personal pentru ceea ce înseamnă o vedetă, un geniu artistic, un model muzical. Este muzica disco în ediție princeps, simbolul spectacolelor fabuloase, îmbinarea cea mai reușită între interpretarea live de excepție și o coregrafie excepțională. Inimitabil și indestructibil.

Acum… nu mai pot să-i ascult muzica veselă și incitantă, nu am puterea să-i revăd pașii de dans și mișcările lascive din celebrele sale clipuri. Cel puțin o perioadă, până mă obișnuiesc cu ideea că nu mai este om, ci un zeu al muzicii. Cum spunea chiar Michael într-o piesă de pe albumul “Bad” (1987), You’re Just Another Part Of Me…

Posted on

Cratimă pentru posteritate

Întotdeauna m-au fascinat consorții care, din motive ce-mi scapă, își unesc numele de familie printr-o cratimă (spre deznădejdea ulterioară a propriilor progenituri). Probabil că părinții consoartei (sau chiar consoarta însăși) sunt deciși să nu “îngroape” numele de familie odată cu căsătoria. Bineînțeles, aceste asocieri de nume produc tot felul de monstruozități auditive sau, deseori, umor involuntar. Inițial, senzația produsă de aceste nume este una stranie: se creează impresia unei origini nobile (în stilul asocierilor regale, precum “Hohenzollern-Sigmaringen”), însă această primă impresie este rapid disipată dacă analizezi fiecare nume în parte. Ca să fiu mai explicit, să luăm câteva exemple – pe care le-am căutat printre deputații și senatorii români. Rezultatele am încercat să le grupez în câteva categorii:

Categoria “Senzații tari”: Buhăianu-Obuf (Cătălin), Cionca-Arghir (Iustin), Riviș-Tipei (Lucian), Voinescu-Cotoi (Sever), Fekete-Szabó (András). Desigur, când (presupunem) pe tata îl cheamă Buhăianu (sau Cionca), iar pe mama Obuf (sau Arghir), nu e păcat să se piardă în neant vreunul din aceste nume spectaculoase? Iată că până și Sever Voinescu are o moștenire genealogică grea (de care pare să nu fie prea mândru). Ultimul nume sună în maghiară precum Croitoru Negru (Andrei) în română, by the way.

Categoria “De ce nu?”: Ghiță-Eftemie (Stelian), Iacob-Ridzi (Monica), Mustea-Șerban (Răzvan), Popescu-Tăriceanu (Călin), Surdu-Soreanu (Raul), Tița-Nicolescu (Gabriel). Aici numele de familie sună precum nume + prenume, dar nu trebuie să ne lăsăm înșelați de aparențe.

Categoria “Incredibil, dar adevărat”: Niculescu-Mizil Ștefănescu Tohme (Oana). Iată că se poate și mai mult decât două nume de familie, probabil aceste asocieri sunt o epopee fără de sfârșit. Imaginați-vă cum arată cartea de vizită (sau semnătura!) acestei doamne.

Dacă acestea sunt doar câteva exemple din infamul Parlament al României, vă dați seama ce am găsi dacă am scotoci un pic cartea de telefon…

Posted on

România: 2 ani în Uniunea Europeană

“Deși ne facem datoria atât față de grupurile parlamentare din care facem parte, cât și față de electoratul de acasă, avem o mare problemă în Parlamentul European. Dincolo de relațiile personale bune cu ceilalți membri, România a dezamăgit. Degeaba suntem prieteni. Până la urmă, suntem politicieni și e greu să te duci, ca politician, să le explici alegătorilor tăi că ai dat gir unei țări care nu se poate adapta. Lumea se aștepta ca România să profite de noul ei statut de țară membră UE, dar n-a fost așa. Ei ne percep că n-am fost, de fapt, pregătiți, că i-am mințit – iar acum am devenit o povară. Asta e realitatea, tristă: nu mai avem prieteni, nu mai avem aliați, suntem ca o barcă în derivă.” (Corina Crețu, PPE, 23 martie 2009)

Deși nu-mi face plăcere să o spun, are perfectă dreptate. Ba chiar sunt ceva mai pesimist (sau realist, depinde de punctul de vedere): nu vom fi niciodată pregătiți – așa e natura acestui popor, așa a fost mereu, așa va fi întotdeauna. Am fost mereu descurcăreți (în sensul de șmecheri), puturoși, neserioși și – în ultima vreme – mincinoși ordinari. Ultima caracterizare e singura moștenire comunistă, restul le aveam dintotdeauna.

Posted on

Avioane și amintiri plăcute

“Pe mine m-a dus prima dată tatăl meu la aeroportul Băneasa, cândva prin anii ’60, la un zbor de agrement de 30 de minute deasupra Bucureștilor, care costa 14 lei. Tot ce mai țin minte e că stewardesa era blondă, frumoasă și semăna cu Daniela (partenera lui Așchiuță). Mi-a dat o bomboană și pe urmă am vomat până la aterizare. De atunci zbor destul de des. La început zborul era un ritual, treceai prin aeroporturi strălucitoare, super curate, bărbați mirosind a colonii fine și tutun de pipă și femei ca zeițele romane, elegante și semănând cu actrițele în filmele lui Fellini. În avion parcă erai întâmpinat de Miss France, Miss Belgique sau Miss Italia care îți aduceau șampanie… și ajungeai plutind la destinație și în realitatea de zi cu zi.

De atunci numărul nostru a crescut de la 2 miliarde și ceva la vreo 7-8.
Aeroporturile s-au cam ponosit. Orly, cândva nelipsit în filmele cu Alain Delon sau Roger Moore, aduce binișor cu o autogară ceva mai spălată.
Bărbații eleganți se ascund în VIP Lounge și femeile sculpturale au fost înlocuite de tinere durdulii, cu coșuri și burta goală (măricică de la cheeseburgers) afară din nădragii baggy mototoliți (…).

La fel a crescut numărul de companii, au dispărut Sabena (de lângă Cărturești) și TWA și au fost înlocuite de companii low-cost, tramvaiele transportului aerian. A crescut și numărul de avioane. La Frankfurt, într-o zi senină, am putut număra 6 avioane în rând venind la aterizare.”

(comentariu postat de Filache pe blogul lui I.T. Morar “Morar & More”, 13 februarie 2009)

Posted on

Europa Panel

Cu ceva timp în urmă, mai precis între noiembrie 2007 – februarie 2008 am participat la un focus group internațional inițiat de cel mai important ziar din Olanda – NRC Handelsblad – pe tema politicilor Uniunii Europene: Europa Panel. Ideea era simplă – moderatorii puneau o întrebare și vreo 7-8 persoane (selectate de ziariștii de la NRC Handelsblad) din diverse țări răspundeau la ea. Iată întrebările și răspunsurile mele (în engleză):

What kind of policy should the EU have towards Russia? Focus on human rights, or trade?
Generally speaking, there shouldn’t be a choice between human rights and trade. Not for Russia, not for any other country in the world. However, if we speak about trade with Russia, we probably think about gas.
Early 2006, the Russian energy company Gazprom forced Ukraine, Belarus and Moldova to pay sharply higher prices for natural gas, and envisaged to negotiate new prices for Eastern European countries. Although many would say these increases could be linked to the Kremlin’s political games – on a seller’s market such as gas supply – the truth is that these new prices only reflect an extensive control of the Russians towards their own natural resources and an attempt to get more money for the same product. Soon, this trade policy will probably hit the EU (especially Eastern and Central Europe countries), but its impact will be, in my opinion, only positive. The use of new, alternative sources of energy will be speeded up, research will boost, and other suppliers (e.g. Algeria), will emerge.
Nevertheless, all EU countries must have a coherent attitude and build their individual trade strategy on the same basis. And, last but not least, EU’s potential to support human rights in Russia should clearly move beyond seeking agreement on general commitments for the sake of a lower gas price!

What are you willing to do to help prevent climate change?
Now that in Eastern Europe summer is hotter and winter turns slowly into a milder season – it is crystal clear that something’s wrong. The climate issue seems to escalate into a crisis, and the only obvious way in which the average citizen can do something is to reduce its daily well-being. This is certainly bad news for someone who just started to experience the joys of consumerism. However, I am certainly willing to do less of some things that I didn’t do before – flying planes and eat non-organic food, for instance – or giving up my hopes of ever driving a 4×4 in favour of a state-of-the-art, EU-compliant bicycle. “Return to the simple things”, some will probably say. Unfortunately, it is much more complicated.

Next week the government leaders will sign the treaty of Lisbon that came instead of the European constitution. Also on the 21st of December the Schengen-area of free movement will be expanded with nine new members states. Is Europe ‘finished’ now? Are we there?
Europe – fortunately – is not, geographically speaking, a land with clear boundaries. It is a concept, a framework, and a standard. It should remain also an open space of freedom, in constant expansion.
As we will travel freely from Lisbon to Vilnius, we should always bear in mind that Europe is not there, yet. It still has a long, long way to go – over the mild hills of Serbia, the rich vineyards of Moldova, and the fascinating coastline of Turkey. And, who knows, perhaps crossing the rough paths of the Urals…

The year 2008 will be all about the primaries and presidential elections in the US. There is a lot of attention in European media about the campaigns and candidates. Does it matter for the members of the European Union, who becomes the next president of the USA?
The United States are, as always, important for Europe. The world’s well-being and stability – in general terms – depend so much on Americans. It does matter, of course, if the next president of the United States will be a Baptist Minister, a Mormon, a woman or an African American. Nevertheless, what does really matter is what will be America’s policies and actions regarding Iraq, terrorism, Africa, climate change and – last but not least – Europe and Europeans. Americans may consider these elections a historical moment if Barack Obama or Mrs. Clinton wins the elections. We, Europeans, already had such breakthrough events in our own countries. Hopefully, the new president will be much more open and trustful towards the EU’s policies and reflect a bit on the European model.

Posted on

Suporterii la taifas

O dată sau cel mult de două ori pe an mă duc la stadion să-mi văd la lucru echipa favorită, Universitatea Craiova. Duminică, 17 august, e una din aceste dăți: la Cluj se joacă meciul CFR Cluj – Universitatea Craiova. Duelul virtual dintre suporteri este mereu amuzant – iată un exemplu, desprins de pe site-ul Gazetei Sporturilor. Lăsați prejudecățile deoparte și treceți cu vederea micile răutăți xenofobe sau exprimările neadecvate, finalul e cu happy-end! (legendă: roșu închis – suporter CFR Cluj, bleumarin – suporter Universitatea Craiova, iar cuvintele scrise cu bold sunt ID-urile folosite de suporteri).
Muska29: Olteanul clasic: dă mult din gură și se laudă ca dracu’ de nu-și vede lungul nasului.
Olteanu: Ardeleanul clasic: tace, tace… iar când deschide gura… scoate numai prostii și aberații.
Prazuliu: A aruncat ungurul câteva bombonele și voi ați sărit pe jos să le adunați! Rebuturile astea de fotbaliști de la Cluj joacă dintr-un spirit hei-rupist indus de salariile mari pe care ei nu le-ar fi văzut în viața lor jucând în altă parte. Sper că Universitatea va pedepsi prima îngâmfarea care s-a instaurat la Cluj. Cu cele două autogoluri (n.a.: în meciul precedent, CFR Cluj a învins Gloria Buzău prin două autogoluri), Clujul și-a terminat porția de noroc, încep lupii să-i muște și primii lupi sper să fie copiii ăștia de la Craiova care sunt în atenția cluburilor mari din Europa, nu pe lista de rebuturi ca cei de la Cluj.
Gionutz: CFR? Am auzit de un an, doi de voi… atât. Nu încercați să vă jucați cu simbolul provinciei că s-ar putea să fiți măturați de râul de dragoste alb-albastru ce curge în jurul Craiovei! În rest, așteptați meciul și vom vorbi pe teren și în tribună…
Eirene: Măi, voi ăștia, fanii Craiovei! Voi chiar credeți că ne puteți face față? Uitați că urmează să jucați cu campionii României? Stați dracu’ jos, că nu știți ce vorbiți!
ValsiS.ro: Așa cum a apărut CFR… așa o să și dispară… ca un foc de paie… deveniți pe zi ce trece tot mai insuportabili…
Prăzari + lubenițari: Vai de mama voastră, prăzarilor… Mai întâi spălați-vă, că mirosiți îngrozitor, lubenițarilor… vă sparge campioana CFR duminică!
Blue forever: Băi cheferiștii lu’ pește prăjit, unde erați, bre, când Știința tăvălea pe jos cu Leeds, Borussia, Kaiserslautern și alții? Nici pe prăpădiții ăia de ciprioți n-ați fost în stare să-i bateți (n.a.: anul trecut, CFR Cluj a fost eliminată din Cupa UEFA de o echipă din Cipru, Anorthosis Famagusta). Rușine!
Un Oltean: Băi CFR-iștilor, voi sunteți campioni de conjunctură, mă, cum de conjunctură sunt toate treburile din România acum! Adevărata echipa a Clujului este Universitatea Cluj; voi sunteți niște slugi ale ungurimii! Cum dracu’ lumea din Cluj poate să țină cu CFR? Au încercat și la noi, la olteni, să vină antrenori gen Lăcătuș dar i-a luat lumea în șuturi până au părăsit orașul! Nici evreii nu prea s-au aciuit pe aici, că au dat de alții mai șmecheri ca ei, și nu le-a mers! Doar țiganii au reușit, că erau aduși ca forță de muncă în trecut, și au rămas aici, n-au mai plecat! La noi doar latinii au succes: de-aia avem antrenor italian! Pe voi v-au călărit ungurii de când vă știți; nici nu vă simțiți bine dacă nu va călăresc ungurii! Poate o să vă călărească și oltenii: Doamne Ajută! În concluzie, e posibil sa bateți duminică, datorită conjuncturii dar… ciocu’ mic și joc de glezne, că sunteți niște neaveniți în fotbalul românesc, javrelor!
CFR: Ești tare handicapat, omule. Ai fost in lume, să vezi cum trăiesc oamenii în Europa? Părerea mea e că ești un incult, handicapat, prost și țăran.
Un Oltean: Și măi… noi suntem prăzari și lubenițari, că așa ne știm din tată în fiu, așa vom rămâne, și ne mândrim cu asta! Dar voi ce sunteți, măi? Sunteți ‘Kürtös Kalács’-ari? Noi mâncăm praz, bem zaibăr și vă luăm femeile, că ele vor cu noi; ce sa facă cu ăia de mănâncă Kürtös Kalács și beau Coca-Cola?
Conti.vl: Eu, oltean adevărat, am respectat mereu CFR-ul, m-am bucurat când ați reușit să ne urmați, dar voi – campioni de conjunctură, cei care blamați Craiova – sunteți jalnici. Puțin respect și capul în pământ, să vă fie rușine!
Slomo: Hai prazul Craiova? În Dăbuleni… nici lubenița nu mai e de calitate. Clovnilor, mai faceți și baie măcar odată pe lună, că v-ar prinde bine! Forza CFR!
PZ: CFR este echipa cu cei mai mulți țărani în galerie. Ce galerie e, băi, aia cu boșorogi în ea?
Ecriss: Fraților, miroase a prostie! Aaah, sunt olteni pe-aici!
Palermo: CFR e de 1 an de zile în fotbalul mare , Universitatea e de 50. A compara o echipă ca Universitatea Craiova – care are 3-4 milioane de suflete în spate, toți fiind suporteri pătimași (și nu simpatizanți) cu o echipă mică de cartier ca CFR cu 2-3 sute de simpatizanți (cu neamurile angajaților de la club cu tot), care până acum 2-3 ani duminica mergeau la cinematograf și nu la meciuri de fotbal, e o mare blasfemie… Craiova e singura și eterna campioană a provinciei, leagănul fotbalului românesc.
Gyno: Băi Slomo, la chestia cu spălatul la olteni ai dat-o în bară rău de tot. Oltenii sunt nr. 1 la femei dintre români, pe unde ai să mergi tu n-ai să vezi vreun oltean neîngrijit sau neatent la vreun detaliu legat de ținută, întreab-o pe prietena ta (dacă ai…) cu cine a stat anul trecut la mare… și care a fost iubirea vieții ei. Mai bine o întrebi pe soră-ta, că prietenă n-ai sigur, de mult n-ai mai văzut o femeie. Și nu mai deschide gura că puți a țuică. Ai și tu o sută de mii în buzunar? Chiar sunt curios, țuicarule!
Sergiu: Ați apărut și voi lubenițarilor? Tre’ să scoatem insecticidu’, dacă puricii ar fi licurici, Craiova ar fi Las Vegas. Mai bine faceți și voi o baie decât să scrieți prostii pe un site civilizat.
ValsiS.ro: Oltenia (Craiova) se mândrește că e recunoscută pentru prazul ei, pentru lubenițe, pentru că a fost Cetatea Banilor, pentru că primul om care a unificat poporul român a fost un oltean (Mihai Viteazul) și pentru multe altele. Ne mândrim cu Brâncuși, Henri Coandă, Tudor Vladimirescu, ne mândrim chiar și cu echipa de fotbal Universitatea Craiova, care a fost prima echipă din România care a ajuns în semifinalele Cupei UEFA Voi pentru ce sunteți cunoscuți?
Oltenii iau cu asalt Ardealul: Alo… cine e jucătorul vostru cel mai bun din echipă, țuicarilor? Trică! E oltean, nu? Vere, voi ați câștigat campionatul acolo că ați avut în club un ungur și un oltean! Știți regula… dacă vrei să faci treabă, ia-ți olteni și unguri pe lângă tine! Chiar Andone a zis asta! Cheia succesului la voi e tandemul Paszkany-Trică; dacă unul din ei pleacă, v-ați ars! Sunteți pe nicăieri! În momentul de față sunteți mai experimentați, nu mai buni decât Craiova! Așa că… ciocu’ mic și joc de glezne!
ValsiS.ro: Sunteți recunoscuți ca fiind cei mai mari mafioți, la voi a luat naștere renumitul joc piramidal Caritas. Mai tăceți dracu’ din gură… numai ratați pe-aici.
Eu: Băi, jegoși de olteni, în fața calculatorului sunteți zmei. Să vă văd duminică dacă sunteți așa tari.
Bluuu: Bate CFR… asta e! Anul trecut v-am ținut pumnii să luați campionatul și acum v-ați umflat peste măsură! Săracii de voi… anul ăsta nu o să vă mai meargă!
Ardeal vă dă clasă: Dragi conlocuitori olteni, am o singură întrebare pentru cultura voastră deosebită, civilizația ieșită din comun, sinceritatea de care dați dovadă și comportamentul vostru igienic exemplar (cum reiese din comentariile voastre): ce țară e proastă să renunțe de bunăvoie la o regiune, așa cum s-a întâmplat cu Oltenia? Cred că sunteți unicat în istorie! Asta zice totul despre voi, în rest sunt bălăcăreli de-ale voastre.
ValsiS.ro: “Ardeal”, mai prost și analfabet ca tine nu am văzut până acum, ratatu’ dracu’. Vai de voi, măi înfumuraților peste măsură. Vă credeți al dracului de buni. Păcat, regret enorm că am vrut ca voi să câștigați campionatul în fața Stelei… Să țineți minte: campionatul pe care l-ați câștigat în 2008 va fi unicul din istorie.
Vyo: Băi fraților de prin Ardeal… sunteți cei mai penibili… m-ați dezamăgit complet. Eu care nu sunt suporter al lui CFR și am ținut ca voi să luați campionatul anul trecut… Voi nici simpatizanți nu sunteți, de suporteri adevărați ce să mai zic… Sunteți penibili când vorbiți așa de noi, de olteni. Dar că vă conduce un ungur – și, ca să vezi, un oltean (Trică) – către titlu, nu se mai pune. În loc să le dați muie javrelor din București… Ce să mai vorbim, nu aveți minte de loc, dacă ați devenit voi minoritari în Cluj… Vă călăresc ungurii cum vor ei, exact cum călărim noi femeile voastre, cu praz luat de la noi. Atâta timp cât ungurii vă freacă cum vor ei, abțineți-vă de la comentarii împotriva oltenilor. Sunteți jalnici, fraților. Întrebați femeile din Cluj pe cine iubesc ele. Şi încă ceva: uitați-vă la noi și învățați și voi să fiți mai pătimași, mai fanatici… să trăiți fotbalul…
CFR: Hei, dar mai terminați odată cu prostiile, CFR și Craiova nu au motive să se certe. Se va juca pe teren, cel mai bun va câștiga și basta!

Posted on

Horezu by night

Săptămâna trecută am ajuns prin Horezu, la un curs de participare publică. Horezu – adică olărit, Mănăstirea Hurez, Cheile Oltețului ș.a.m.d. plus vreo juma’ de tonă de intelectuali care din păcate au dat colțu’ – gen I.G. Duca etc. Yeah, right. Pașcani, Balș, Salonta, Horezu – the same shit. Blocuri cu magazine la parter de-a lungul unei șosele prăfuite, câini vagabonzi fără covrigi în coadă, două pensiuni prăpădite și trei cârciumi ce servesc aceeași mâncare. “Horrorezu”, mai precis.

Am stat la așa-numitul Han Horezu (sic!) care joacă în comunitate un triplu rol – hotel, bufet comunal și autogară. În alte roluri: o familie (numeroasă) de ploșnițe, țânțari cât cuprinde, igrasie, jumătăți de prosoape, mult jeg și ceva smell-uri dizgrațioase. Ca să nu mai vorbesc de cafeaua la ibric pe post de espresso (cea mai puțin dureroasă doctorie) sau de cele trei calorifere de pe balcon…

Într-o seară am ieșit pe la ora 11 jumătate să-mi iau ceva de băut (apă, desigur). Horezu by night este pustiu precum ștrandurile iarna. O stradă foarte smart amenajată, cu felinare pe mijloc, cu magazine de o parte și de alta – dar fără cafenele sau berării, vorba-aia, aici se bea la domiciliu – golită de conținut uman. Sau de vreun zumzet comercial. Silenzio. Noroc cu stația de benzină, cel mai animat punct din localitate la acea oră. Petrom, mai precis.

Turism? Nici vorbă. Papa bun? La fel ca peste tot. Adică nu prea. Să mă întorc? Posibil, dar cu așteptări mult sub limita de avarie.