Victor și depresia

Dacă aș fi în locul lui Victor Ponta, nu numai că mi-aș da demisia din funcția de premier, dar m-aș retrage complet din politică. Cred că suferă o dezamăgire apocaliptică, fără egal pentru un politician din România. Una atât de puternică încât te poate arunca într-o depresie cruntă. Să vă spun și de ce.

Până la urmă, dacă suntem realiști și ținem cont de fapte, guvernul PSD n-a fost așa de nasol precum s-ar crede (cel puțin din punct de vedere al politicii economice și al măsurilor relevante pe care le-a luat). Pentru omul de pe stradă, care vede lucrurile superficial și direct, în cei 2 ani de guvernare s-au întâmplat evenimente interesante (pe care eu personal le-am apreciat – e drept, cu circumspecție) ce nu au fost judecate la justa lor valoare: a scăzut CAS-ul (pentru prima dată în istorie!) și – culmea! – a fost aspru criticat pentru asta (așa cum nu i s-a întâmplat lui Tăriceanu când a introdus cota unică). Au crescut salariile în sectorul public, după ce guvernul Boc le scăzuse cu 25% în 2010, și pensiile de asemenea (iar din 2015 cu încă 5%). Ponta a numit-o pe Laura Codruța Kövesi șef la DNA, cu toate criticile aduse de PNL la vremea respectivă, iar DNA-ul și-a văzut de treabă fără ca guvernul să aibă vreo interferență în activitatea acestuia (în afară de câteva vociferări nesemnificative). Până la urmă, nu s-a dat nici vreo amnistie, și nici nu s-a obstrucționat justiția în vreun fel. Bref, Ponta avea cu ce să se laude – n-a fost un premier destoinic dar nici unul catastrofal.

În schimb, partidul pe care îl reprezintă precum și echipa costisitoare de campanie l-au îngropat și l-au făcut de râs. Aparatul propagandistic, rețeaua națională de primari și intelighenția pesedistă – așa uzate cum sunt – au funcționat mai prost ca niciodată. Prestațiile la TV (probabil intens pregătite și repetate) l-au înfățișat ca un individ agresiv verbal, arogant și ipocrit – toate astea completând povestea cu plagiatul și un CV dubios. Campania sa electorală a insistat pe teme irelevante sau antipatice electoratului care contează în acest moment (unitate, ortodoxie, român vs. neamț etc.), oamenii din spatele lui neînțelegând că în România deja s-au schimbat generațiile iar cea din prezent detectează mult mai ușor bullshit-ul. Bomboana pe colivă a fost organizarea dezastruoasă a primului tur de scrutin în Anglia, Franța, Spania, Italia și Germania – ceea ce a declanșat (alături de cele enumerate mai sus) o mobilizare fără precedent și o participare la vot fantastică (64% față de 53% în turul 1, în fapt singura opțiune care putea să-l scoată președinte pe Klaus Iohannis).

Dacă adunăm toate acestea, e ușor de înțeles că Victor Ponta este foarte aproape de a deveni, în doar 24 de ore de la alegeri, un cadavru politic. Rechinii și bivolii din PSD nu mai au încredere în el, în guvern nu mai are autoritate (și nici credibilitate) și cred că nici acasă nu e o atmosferă prea grozavă. Poate doar o vizită la familia Geoană l-ar mai putea remonta. Înfrângerile, frustrările și dezamăgirile se digeră ceva mai ușor între doi loseri.

Moartea lentă a unui ONG: Pro Democrația

(sursă: www.eu-norway.org)

Ani de-a rândul, am admirat eforturile remarcabile depuse de Asociația Pro Democrația pentru observarea temeinică a alegerilor generale și locale din țară. Am avut apoi privilegiul de a fi instructor, consultant și – în final – membru al acestei organizații esențiale în peisajul, altfel destul de trist, din sectorul non-profit românesc.

Pro Democrația a fost de la bun început o organizație dificilă și relativ greu de gestionat. Toți prietenii mei ce s-au perindat, în timp, prin structurile sale de conducere s-au plâns de scandaluri, lipsă de comunicare, neînțelegeri constante etc. – bref, o atmosferă greu respirabilă. Iar Adunările Generale anuale erau mereu dominate de discuții în contradictoriu, extrem de vocale dar și foarte seci de conținut relevant. Totuși, Pro Democrația își făcea datoria și era prezentă cu un număr consistent de observatori la fiecare proces electoral. Asta și datorită faptului că era susținută financiar în mod consistent de diverse organizații sau programe internaționale: USAID, UE-PHARE, Marshall Fund, diverse ambasade etc.

Din această organizație s-au desprins, de-a lungul timpului, altele care au crescut – hrănite de oameni competenți și activi ce nu și-au mai regăsit motivația profesională și vocația în Pro Democrația – și s-au dezvoltat într-un mod exemplar: Institutul de Politici Publice (IPP), Asociația pentru Relații Comunitare (ARC), Centrul de Resurse pentru Participare Publică (CeRe) și altele.

Din păcate, în timp ce alte organizații își schimbaseră demult “garderoba”, Pro Democrația a ajuns la maturitate în haine de copii. Altminteri, capitalul de imagine și de resurse potențiale era mai degrabă intact, fără a fi utilizat. Într-un mod inexplicabil, odată cu amurgul programelor de asistență tehnică / financiară, asociația și-a început declinul. Structurile din fruntea ei – în mod special Consiliul de Conducere – au eludat cele mai elementare reguli de bun simț financiar și administrativ și nu au aplicat vreo strategie de dezvoltare instituțională sau de fundraising. Rezultatul: din 2008 încoace, Pro Democrația nu a mai avut resursele necesare pentru a fi în stare să observe alegerile (generale, locale sau prezidențiale) – chiar dacă pe teren au fost 2-3 echipe mobile și o mână de voluntari iar de la Centrul Național de Coordonare plecau spre mass-media o sumedenie de comunicate de presă.

Președintele asociației, Cristian Pîrvulescu, este unul din artizanii dezastrului. Anul trecut a fost reales în funcție, în ciuda refuzului sistematic de a reforma organizația și a propunerilor neverosimile din așa-numitul “program” propus Adunării Generale: “democrația electronică”, “analiza oportunității introducerii votului obligatoriu”, “combaterea fundamentalismului religios sau sexismului”, “susținerea inițiativelor privind dezvoltarea democrației participative în familie (?!?) sau în micro-organizații”. Recent, Cristian Pîrvulescu opina că se impune “reglementarea” internetului întrucât internauții au ajuns să aibă o libertate prea mare de exprimare… comentariile sunt de prisos.

Faptul că în 2008 s-a legiferat votul uninominal a fost fără îndoială excepțional și o piatră de hotar în viața Pro Democrației, dar ce folos dacă organizația nu are fonduri suficiente, își pierde oamenii de valoare (membri, voluntari, angajați) și continuă să care povara unei rețele de cluburi dezvoltată artificial (și – din punctul meu de vedere – inutilă)? Iată cum un eveniment de referință nu a fost folosit sub nici o formă pentru a se consolida o bază organizațională sănătoasă sau pentru atragerea de fonduri din alte surse decât cele tradiționale.

CSR, mecanismul 2%, activități generatoare de venituri etc. – sunt instrumente de fundraising ce n-au fost utilizate niciodată de asociație, considerându-se că astfel de abordări ar afecta cultura sa organizațională. Dar acest aspect este numai unul dintr-o multitudine de tare instituționale bizare pentru cea mai cunoscută organizație neguvernamentală din România.

La începutul lunii septembrie a.c., Pro Democrația aniversează 20 de ani de existență. Însă ea este, acum, un ONG oarecare: sărac și fără planuri serioase de viitor, gestionat de persoane – probabil – bine intenționate dar lipsite de competențele de management necesare. Este o organizație posomorâtă, obosită, fără viziune, fără vreo urmă de strategie pe termen scurt și mediu, incapabilă să funcționeze eficient în condițiile post-USAID și post-PHARE (ca să zic așa).

Soluțiile pentru salvare țin de science-fiction. În prezent, angajații din Centrul Național de Coordonare sunt puțini, tineri și fără experiență. Orice iluzorie tentativă de restructurare (oricum, târzie) se va lovi de incapacitatea și lipsa de angajament & resurse a cluburilor din țară, precum și de o teamă patologică față de măsurile dure și nepopulare ce ar putea urma (reorganizarea rețelei de cluburi și a Centrului Național de Coordonare, atragerea de persoane-resursă din afara organizației în Consiliul de Conducere, activități masive de strângere de fonduri și altele).

La vârsta respectabilă pe care o are, banii pe care i-a cheltuit de-a lungul timpului și – mai ales – misiunea pe care și-a asumat-o, Pro Democrația nu-și permite să supraviețuiască la limita inferioară a subzistenței unui ONG. Societatea românească încă mai are nevoie de ea, însă nu de proiectele mici și insignifiante din ultimii ani, ci de certitudinea că următoarele alegeri vor fi observate cu seriozitate și responsabilitate. Cetățenii au nevoie de o organizație puternică, care să le reprezinte interesele și să acționeze inteligent și iscusit în acest sens. Regretabil, nimic nu pare să indice vreo schimbare de macaz în viitorul apropiat. Iar “moartea” lentă în care se zbate Pro Democrația va fi, cu siguranță, din ce în ce mai dureroasă.

Frumoasa din pădurea adormită

Din iarna trecută (2008) privim cu toții – neputincioși dar scandalizați și perfect conștienți de ce se întâmplă – cum democrația și bunul simț din România se duc – încetul cu încetul – pe apa Sâmbetei. Iar acum ritmul s-a accelerat. Asociațiile civice – și în primul rând Pro Democrația – sunt ca și inexistente în acest peisaj sinistru, fiind preocupate cu proiecte PHARE derizorii și cu mici restructurări dictate de contextul economic trist din anii 2009-2010. Asociația Pro Democrația, bunăoară, trăiește o perioadă neagră. Cea mai cunoscută organizație civică românească – inițiatoarea proiectului de lege privind votul uninominal – nu a fost capabilă să observe ultimele trei runde de alegeri (parlamentare, europarlamentare și prezidențiale) într-o manieră profesionistă și eficientă.

Guvernul PSD/PD-L și ulterior exclusiv PD-L – cel mai slab din istoria all-time a României – a creat un haos și o instabilitate economică inimaginabile anul acesta, ca să nu mai vorbesc de dimensiunea socială îngrijorătoare pe care o va avea așa-numita “criză” prin luna iunie… Totul a început cu celebrele ordonanțe de urgență nr. 3/2009 (care prevedea semnarea unui angajament de loialitate față de primul-ministru) și nr. 105/2009 (privind ocuparea funcțiilor de conducere a serviciilor deconcentrate – mascarade de concursuri cu candidați unici și recomandări de la partid).

În aprilie 2009, guvernul a introdus impozitul forfetar (ce a falimentat, închis sau pus în “hibernare” circa 25% din firmele românești), dovedindu-se de-a dreptul abject în “gândirea” pe termen lung a perspectivei economice. Am așteptat cu speranță trezirea sectorului asociativ din hibernarea soră cu moartea, am crezut că societatea civilă se va scutura – precum un urs grizzly – și își va ascuți repede colții tociți de atâta plictis și ineficiență. Evident, nu s-a întâmplat nimic.

Au urmat alegerile europarlamentare (cu deturnări de fonduri, fraude electorale incredibile etc. – vezi candidatura EBA, epopeea Iacob-Ridzi, Becali etc.) și – după o vară lungă și leneșă – au venit alegerile prezidențiale. Am constatat cu această ocazie că nici măcar faptul că președintele în funcție al României se folosește fără nici o jenă de un referendum în scop electoral personal nu a ridicat vreo sprânceană în rândul ONG-urilor.

Concluzia pe care o trag este că nu mai mișcă nimeni nimic. În acest moment se pare că oamenii nu mai au nevoie de organizații civice. Cetățeanul român intelectual non-căpșunar (adică fraierii care au rămas în țară, după 1990) nu mai dă nici o ceapă degerată pe Pro Democrația și celelalte asociații civice. Întrebarea fundamentală este, însă: “până când?”.

5 motive pentru fraudă în alegeri

  1. Există posibilitatea (probată de aceste ultime alegeri prezidențiale) ca românii din străinătate – sau, mai precis, voturile de la secțiile de votare din străinătate – să decidă președintele României. Mi se pare ușor incorect.
  2. Mai mult decât atât, înțeleg că unii dintre acești alegători (din străinătate) pot vota după anunțarea rezultatelor exit-poll-urilor (din motiv de diferență de fus orar) – pe care le pot afla imediat chiar și cu telefonul mobil / internet. Desigur, numărul acestora este nesemnificativ și nu sunt neapărat de rea credință, însă procedura este anacronică.
  3. Nu există nici un sistem (informatic sau de altă natură) care să verifice / probeze votul multiplu (în afară de compararea listelor cu semnături – dar asta este foarte greu de realizat, mai ales dacă votezi în două localități diferite). În plus, e foarte simplu să dezlipești stampila de pe cartea de identitate şi să pleci la altă secție specială.
  4. Este clar ca lumina zilei ca secțiile speciale sunt insuficiente atât ca număr cât și ca infrastructură – de aceea, la ora 21:00 sunt mereu zeci de cetățeni ce reclamă că așteaptă de ore întregi însă nu apucă să voteze (vezi Gara de Nord, FSEGA Cluj-Napoca și multe altele). În unele țări se votează pe durata a două zile – astfel, aceste chestiuni sunt evitate / simplificate.
  5. Cele două staff-uri electorale cunosc rezultatele votului cu mult timp înainte de ora-limită (în vreme ce subsemnatul, de exemplu, le află ca tot poporul la ora 21:00). Iarăși, incorect (și ilegal?). Este clar că pe internet vor circula tot felul de informații (false sau adevărate) și acest lucru nu poate fi oprit – însă accesul staff-urilor electorale la datele colectate de institutele de cercetări mi se pare un abuz ce trebuie sancționat cumva.

Președintele Cocoșilă

Acest post este un comentariu la articolul publicat în Adevărul, în data de 8 decembrie 2009.

Domnule Pleșu, preferam să nu scrieți acest articol… după ce l-am citit am rămas ușor confuz, dar cu un gust amărui și cu senzația că nu vă mai recunosc. Oare ce se întâmplă cu Dvs. în ultima vreme? Unde este discursul subtil, catifelat (dar și aspru în același timp), hyper-intelectual, independent și – mai ales – fermecător? Mă așteptam să nu vă deranjați să mergeți la vot și să scrieți – la o adică – despre Levant, frumusețea uitată a vieții sau despre îngerii cu care v-ați întâlnit în ultima vreme. Credeam că țara asta e prea puțin pentru Dvs. Am simțit (greșit!) că Dvs. plutiți deasupra alegerilor prezidențiale infestate cu gripă porcină. Moromete, Cocoșilă… Băsescu, Geoană… n-au ce să caute în universul lui Andrei Pleșu. Nu pot decât să mă retrag tiptil și să sper că doar ați făcut o glumă ceva mai deocheată, după momentele de cumpănă post-operatorii. Vă doresc sănătate și revenire grabnică!