Președintele Cocoșilă

Acest post este un comentariu la articolul publicat în Adevărul, în data de 8 decembrie 2009.

Domnule Pleșu, preferam să nu scrieți acest articol… după ce l-am citit am rămas ușor confuz, dar cu un gust amărui și cu senzația că nu vă mai recunosc. Oare ce se întâmplă cu Dvs. în ultima vreme? Unde este discursul subtil, catifelat (dar și aspru în același timp), hyper-intelectual, independent și – mai ales – fermecător? Mă așteptam să nu vă deranjați să mergeți la vot și să scrieți – la o adică – despre Levant, frumusețea uitată a vieții sau despre îngerii cu care v-ați întâlnit în ultima vreme. Credeam că țara asta e prea puțin pentru Dvs. Am simțit (greșit!) că Dvs. plutiți deasupra alegerilor prezidențiale infestate cu gripă porcină. Moromete, Cocoșilă… Băsescu, Geoană… n-au ce să caute în universul lui Andrei Pleșu. Nu pot decât să mă retrag tiptil și să sper că doar ați făcut o glumă ceva mai deocheată, după momentele de cumpănă post-operatorii. Vă doresc sănătate și revenire grabnică!

Andrei Pleșu despre frumusețea uitată a vieții

“Dacă mă gândesc bine, reproșul esențial pe care îl am de făcut țării și vremurilor este că mă împiedică să mă bucur de frumusețea vieții.

Din când în când, îmi dau seama că trăiesc într-o lume fără cer, fără copaci și grădini, fără extaze bucolice, fără ape, pajiști și nori. Am uitat misterul adânc al nopții, radicalitatea amiezii, răcorile cosmice ale amurgului. Nu mai văd păsările, nu mai adulmec mirosul prăfos și umed al furtunii, nu mai percep, asfixiat de emoție, miracolul ploii și al stelelor.

Nu mai privesc în sus, nu mai am organ pentru parfumuri și adieri. Foșnetul frunzelor uscate, transluciditatea nocturnă a lacurilor, sunetul indescifrabil al serii, iarba, pădurea, vitele, orizontul tulbure al câmpiei, colina cordială și muntele ascetic nu mai fac de mult parte din peisajul meu cotidian, din echilibrul igienic al vieții mele lăuntrice.

Nu mai am timp pentru prietenie, pentru taclaua voioasă, pentru cheful așezat. Sunt ocupat. Sunt grăbit. Sunt iritat, hărțuit, copleșit de lehamite. Am o existență de ghișeu: mi se cer servicii, mi se fac comenzi, mi se solicită intervenții, sfaturi și complicități. Am devenit mizantrop. Două treimi din metabolismul meu mental se epuizează în nervi de conjunctură, agenda mea zilnică e un inventar de urgențe minore. Gândesc pe sponci, stimulat de provocări meschine.

Îmi încep ziua apoplectic, înjurând “situațiunea”: gropile din drum, moravurile șoferilor autohtoni, căldura (sau frigul), praful (sau noroiul), morala politicienilor, gramatica gazetarilor, modele ideologice, cacofoniile noii arhitecturi, demagogia, corupția, bezmeticia tranziției. Abia dacă mai înregistrez desenul amețitor al câte unei siluete feminine, inocența vreunui surâs, farmecul tăcut al câte unui colț de stradă.

Am ajuns să mă comport ca și cum Hrebenciuc și Cozmâncă, Sechelariu și Vanghelie, Ciorbea și Mihaela Tatu, Andreea Marin și Adrian Năstase, Constantinescu și Agathon, Talpeș și Garcea ar exista cu adevărat.

Colecționez antipatii și prilejuri de insatisfacție. Scriu despre mizerii și mărunțișuri. Bombăn toată ziua, mi-am pierdut încrederea în virtuțile nației, în soarta țării, în rostul lumii. Am un portret tot mai greu digerabil. Patrioții de paradă m-au trecut la trădători, neoliberalii la conservatori, postmoderniștii la elitiști. Bătrânilor le apar frivol, tinerilor – reacționar.

Una peste alta, mi-am pierdut buna dispoziție, elanul, jubilația. Nu mai am răgazuri fertile, reverii, autenticități. Mă mișc, de dimineață până seara, într-un univers artificial, agitat, infectat de trivialitate. Apetitul vital a devenit anemic, plăcerea de a fi și-a pierdut amplitudinea și suculența. Respir crispat și pripit, ca într-o etuvă.

Când cineva trece printr-o asemenea criză de vină e, în primul rând, umoarea proprie. Te poți acuza că ai consimțit în prea mare măsură imediatului, că nu știi să-ți dozezi timpul și afectele, că nu mai deosebești între esențial și accesoriu, că – în sfârșit – ai scos din calculul zilnic valorile zenitale.

Dar nu se poate trece cu vederea nici ambianța toxică a momentului și a veacului. Suntem năpădiți de probleme secunde. Avem preocupări de mâna a doua, avem conducători de mâna a doua, trăim sub presiunea multiplă a necesității. Ni se oferă texte mediocre, show-uri de prost-gust, condiții de viață umilitoare. Am ajuns să nu mai avem simțuri, idei, imaginație.

Ne-am urâțit, ne-am înstrăinat cu totul de simplitatea polifonică a lumii, de pasiunea vieții depline. Nu mai avem puterea de a admira și de a lăuda, cu o genuină evlavie, splendoarea Creației, văzduhul, mările, pământul și oamenii. Suntem turmentați și sumbri.

Abia dacă ne mai putem suporta. Există, pentru acest derapaj primejdios, o terapie plauzibilă? Da, cu condiția să ne dăm seama de gravitatea primejdiei. Cu condiția să impunem atenției noastre zilnice alte priorități și alte orizonturi.”