Greu de uitat 1.2: Cutezători pornim în viață…

(probabil că trebuie să citiți episoadele 1.0 și 1.1 ca să înțelegeți ce urmează)

Legământul pionierului (dacă l-ați uitat): Voi învăța și voi munci pentru a deveni fiu de nădejde al patriei mele, Republica Socialistă România; voi fi credincios poporului și Partidului Comunist Român; voi respecta neabătut îndatoririle pionierești.

Revista „Cutezătorii”, nr. 18/6 mai 1982

Ei da, eu sunt în poză. În clasa a 7-a. Cocoțat pe o carte, întrucât în acea perioadă Daniela era mai înaltă cu două degete decât mine și fotograful de la redacția revistelor pentru copii („Cutezătorii”, „Arici Pogonici”, „Start spre Viitor”) a socotit că nu e normal ca fetele să fie mai înalte decât băieții. Adevărul este că nu eram comandant de detașament, așa cum apare în fotografie, eram doar comandant de grupă, cu șnur roșu. Daniela, în schimb, a fost comandant de unitate pe bune. La vremea respectivă, coperta asta a făcut furori printre admiratoarele mele dintr-a 6-a și a 5-a. Revista a fost postată la avizierul școlii vreo jumătate de an.

Daniela și subsemnatul alături de colegi din școala generală, 2004

Pe tovarășul Brădățeanu nu l-am mai văzut după ce am terminat școala generală, în 1984. Avea însă deja statut de legendă. Persista senzația că îmi urmărea, din umbră, ceea ce făceam mai departe în viață. În special întrucât am ales să fac liceul la actualul „Jean Monnet”, localizat în cartierul Primăverii, gard în gard cu reședința familiei Ceaușescu. Însă activitatea mea la „protocol” s-a sfârșit oficial odată cu conferința partidului din 1982 și poza din revista „Cutezătorii”. Eram prea mare pentru flori la aeroport, congrese sau conferințe – dar totuși bun pentru altceva.

Imediat după conferința partidului (ce se organiza cu doi ani înainte de congres), Brădățeanu m-a dus la Casa Corpului Didactic (de lângă cinema Patria) pentru o audiție neobișnuită. Eram vreo 25 de copii, băieți și fete, fiecare pe rând apărea în fața unei comisii și trebuia să strige cât de tare putea: „Ia mai mânați, măi, să se-audă-n munți și văi!”. Era selecția pentru Plugușorul 1982, mai precis pentru cel ce urma să-l recite tovarășului, în fața sediului CC, de anul nou. Brusc, am intrat în panică: Plugușorul era o poezie lungă, avea o întreagă coregrafie atașată (costum de țăran, bici etc.) și eu nu stăteam prea bine cu învățatul pe de rost. Când mi-a venit rândul (eram printre ultimii) n-am avut ce face și am strigat cât am putut: tovarășii din comisie au fost impresionați. Am fost ales imediat. Brădățeanu a vorbit însă cu doi dintre ei și ulterior mi-a spus că a aranjat să nu mă duc la Plugușor, ci la spectacolul omagial din 30 decembrie (35 de ani de la proclamarea RPR) la care urma să participe întreaga conducere PCR – în frunte cu soții Ceaușescu, desigur.

N-a fost rău deloc. De fapt, împușcasem potul cel mare. Pentru două strofe recitate (în final micșorate doar la una), am chiulit – oficial – aproape tot trimestrul 1 de la școală, până și tezele mi-au fost reprogramate. E drept, s-a dus dracului și o săptămână de vacanță. Am mers zi de zi la repetiții la Sala Palatului (de la 8 dimineața la 6 seara), acolo unde spectacolul era regizat de Doru Năstase – cel ce realizase celebrele Drumul Oaselor și Trandafirul Galben. Un tip corpolent, cu temperament vulcanic, dar foarte simpatic. Semăna cu Peter Ustinov. În timpul repetițiilor, înjura ca la ușa cortului și toată lumea râdea cu hohote. A murit câteva luni mai târziu, după ce tovarășii l-au pus să refacă tot spectacolul pentru 1 mai 1983 în doar o singură zi și a făcut infarct din cauza stress-ului.

Doru Năstase adunase o serie de actori foarte apreciați la vremea respectivă pentru recitalurile de poezie patriotică – cu unii dintre ei m-am conversat și le-am luat autografe (cu dedicație!) într-un carnețel pe care-l mai am și astăzi: Amza Pelea, Florin Piersic, George Motoi, Gelu Nițu etc. Ba mai mult, la bufetul Sălii Palatului aveau Pepsi și cornete cu cremă de ciocolată. Practic eu cam șomam 90% din timp, în afara momentelor când eram chemat pe scenă să-mi recit cele două strofe. Îmi petreceam timpul fie în culise, fie cu actorii de pe-acolo, fie cu un ansamblu de balet format din gagici de clasa a IX-a și a X-a (eu fiind în a clasa a VII-a) care m-au „adoptat” și mă giugiuleau non-stop.

Repetițiile erau spectaculoase și de multe ori stăteam prin culise doar pentru a-l vedea la lucru pe regizor: Doru Năstase urmărea toate secvențele dintr-o lojă, înarmat cu o portavoce. Din când în când, răbufnea de se-auzea și dincolo de pereți: „Căcat, căcat, căcat! Unde sunt pionierii, tovarășa Apostol? Păi, aduceți-i pe scenă, că ne prinde dracu’ primăvara pe-aici. Alo, șoimii patriei, valea în culise, să vină uteciștii. Nu acum! Dar, când, mâine? Băi, frumoasa din pădurea adormită, e rândul tău, treci în față și recită. Mai tare… și mai tare… cât de tare poți, băi! Unde l-ați găsit pe blegul ăsta? Băi Animafilm, adormirea maicii domnului… Dați-i să mestece o gumă și un șut în cur să-și bage mințile-n cap. Alo, baletul din Galați, hai odată. Unde e muzica? Nu e asta, dobitocule, dă înapoi. Te distrug, te sparg! Ieși afară! Hai că sunteți de ‘Cascadorii Râsului’. Măi copii, îl iubiţi măi, pe nenea Doru? Ia să vedem dacă îl iubiţi! Mai tare, făcăleț, că nu se-aude în fundul sălii! Băi, Falconetti, mișcă-ți freza mai în față. Gelule, ce pizda mă-sii faci măi băiatule, nu mai știi versurile? Păi învață-le că ne ia mama dracului pe amândoi. Domnu’ actor, e ceva de râs acolo? Păi zi mai tare, să râdem toți. Ia vezi, tovarășu’ Popescu râde? Tovarășu’ Dincă râde? M-ați omorât, stop, stop, stop! Da’ acum vă omor eu pe voi. Ce e aici, măi, Cântarea României? Nu te uita la mine, uită-te în față, la tovarăși. Ce faci, plângi? Stai așa să vin la tine, să vezi tu plâns. Gata, nu mai pot, 5 minute pauză. O luăm de la început, anunță pe toată lumea.”

Partenera mea de montaj poetic era o fătucă de clasa a V-a pe nume Dana Mladin, la vremea respectivă blondă cu ochi albaștri, două cozi împletite și extrem de afurisită. Era o veterană a poeziilor patriotice și fusese solicitată în mod expres de tovarășa Ceaușescu la spectacol (confirmarea aici – vezi minutul 1:08). Tatăl ei era directorul întreprinderii Grivița Roșie, iar maică-sa lucra la miliție. Dimineața venea la repetiții adusă de un Mercedes negru, condus de șoferul lui taică-său. Micuța era cam prost crescută („nu beau Pepsi pentru că am acasă cât vreau„) și pârâcioasă, așa că mai mult o evitam (pe cât posibil). Chiar Brădățeanu mă pusese în gardă, să fiu atent ce vorbesc în preajma ei. Ce s-a ales de ea? Vreo 5-6 filme, după revoluție: Școala Vedetelor, Surprize-Surprize (era producător), iar de vreo 7 ani lucrează la Antena 1 (la Ciao Darwin și alte porcării din aceeași speță). Nici o surpriză 🙂

Niște tovarăși de la cadre m-au luat la întrebări după ce mă lăudasem micuței blondine că ai mei nu sunt membri de partid. „Ce apartenență politică au părinții tăi?”. „Nulă”, am răspuns eu savant. „Cum, nulă? Nu fac parte din vreo structură a partidului?” „Păi, nu”, am continuat. „Nu se poate. Mergi acasă, vorbește cu ai tăi și lămurește-te. Mâine vorbim din nou.” Dana cea bălaie îmi zâmbea cu tâlc: ea mergea acasă cu mașina neagră a lui tăticu’. Acasă, după ce am povestit întâmplarea, mama era să facă o criză de nervi: „Nulă? Cum ai putut să spui asemenea prostie? Trebuia să spui că nu știi!” A doua zi, ca să evite orice consecințe nefaste (pentru mine, desigur) mama și tata s-au înscris în ODUS (Organizația Democrației și Unității Socialiste, un soi de nepot mai cumsecade al PCR) iar eu am raportat mândru acest aspect; toată lumea a fost mulțumită.

În ultima zi înaintea spectacolului, mi s-a tăiat o strofă (cea dedicată tovarășului) și dus într-un studio improvizat pentru a o înregistra pe bandă (dacă se întâmpla ceva, puneau banda iar eu făceam play-back; n-a fost nevoie). Strofa respectivă am repetat-o de cel puțin 2-3 ori zilnic timp de 30 și ceva de zile, așa că mi-o amintesc și astăzi:

Tovarășei Elena Ceaușescu…
Floarea copilăriei noastre-i dăruim,
Bogat rodește în elevi chemarea
Ca buni școlari, și muncitori să fim!

Ăsta trebuia să fie cântecul meu de lebădă, anul următor urma să devin utecist și… adio protocol, poezii patriotice și beneficii colaterale 🙂 De atunci am mai fost doar la o emisiune TV pentru copii (tot cu o poezie) și am filmat o săptămână continuarea serialului Cireșarii (ulterior anulat). Și totuși… doi ani mai târziu, în noiembrie 1984 (ultima zi a Congresului al XIII-lea al PCR) m-am pomenit luat pe sus de la liceu de o mașină neagră, dus la Sala Palatului, îmbrăcat rapid în costum de pionier și informat că sunt rezervă pentru protocol întrucât se întâmplase ceva cu flăcăul ce trebuia să-i dea flori lui Ceaușescu. Până la urmă, după vreo 2 ore de așteptare, m-au chemat din culisele Sălii Palatului, mi-au pus un ditamai buchetul de garoafe în brațe, vreo 10 pionieri (adevărați) și șoimi ai patriei de mână, și m-au trimis să-l îmbrățișez pe dictator. Imediat după aceea, în timp ce sala aplauda cu frenezie și cânta celebrul Ceaușescu – PCR, un securist care probabil știa că sunt mai mare decât trebuia m-a tras în spate și mi-a zis „Stai aici, să nu te vadă tovarășa!”. Bref, după ce am ieșit din scenă, m-am schimbat la loc în hainele de liceu și o tovarășă m-a dus afară din Sala Palatului, la un autobuz care m-a lăsat aproape de casă, la Piața Aviatorilor (actualmente Charles de Gaulle). Mă simțeam umilit: eu, un veteran al protocolului – adus și debarcat în grabă, fără bomboane cubaneze și măcar o Lămâiță amărâtă… nu mă mai plăcea toar’șa? Se vede că nu (mai) era Brădățeanu pe-acolo…

În spatele dictatorului, la congresul al XIII-lea al partidului, noiembrie 1984; sursă: Fototeca online a comunismului românesc, cota 1/1984

Dar unde era, totuși, Brădățeanu? 20 de ani n-am știut nimic de el. Auzisem un zvon, cum că ar fi fost promovat și nu se mai ocupa de protocol și pionieri. Mult timp după revoluție, l-am reîntâlnit la Târgul ONG organizat de FDSC la Teatrul Național (prin 2000 sau 2001, parcă). Era stafia decrepită a unui securist de top: foarte îmbătrânit, adus de spate, cu dinții stricați și duhnind a tutun. L-am oprit pe hol și i-am spus cine sunt și de unde îl cunosc. S-a uitat lung la mine, apoi mi-a zâmbit și mi-a spus că a fost demult și nu ține minte prea bine… L-am întrebat ce mai face și cu ce ocazie pe la târg. Lucra la UNICEF. „Și cu ce vă ocupați la UNICEF?”. „Ei, sunt șofer…”, mi-a răspuns trist. Un an mai târziu mi-am făcut drum la UNICEF în speranța că îl voi revedea și vom depăna ceva amintiri. Nu știa nimeni nimic de el. Am căutat pe internet, am întrebat diverse persoane care ar fi putut să știe ceva despre Brădățeanu. Absolut nimic, nada. De fapt, era ca și cum nu existase vreodată.

Greu de uitat 1.1: Viața la „protocol”

(probabil că trebuie să citiți episodul 1.0 ca să înțelegeți ce urmează)

Drumurile la aeroport deveniseră obișnuință: nu trecea aproape nici o vizită de-a vreunui șef de stat în România fără ca eu și Daniela (de care v-am povestit în episodul precedent) să nu mergem la Otopeni la protocol. Deja era la latitudinea noastră să alegem cui dăm flori. Eu preferam să nu-l pup pe tovarășu’, dar în anumite situații n-aveam încotro. Mergeam două perechi (fată-băiat) dacă președintele aflat în vizită venea cu soția, sau doar eu și Daniela dacă respectivul venea fără consoartă. O scurtă listă (selectivă, bineînțeles) a celor pe care i-am pupat și le-am dat flori la aeroport include în primul rând un număr mare de președinți africani și din țările comuniste, că doar ăștia îl tot vizitau pe Ceaușescu:

  1. Samora Moisés Machel (Mozambic): un personaj simpatic; vroia să pară un Fidel Castro african – era îmbrăcat într-o uniformă soldățească kaki, cu caschetă și ochelari de soare, și l-a salutat pe nea Nicu de parcă mergeau la un meci de fotbal. Interesant: a doua lui nevastă s-a măritat (12 de ani după ce Machel a murit într-un accident de avion) cu Nelson Mandela.
  2. Ahmed Sékou Touré (Guineea): tipul era îmbrăcat într-o togă albă și avea și un fes la fel de alb. Avea o privire solemnă și nu m-a pupat când i-am dat florile.
  3. Canaan Sodindo Banana (Zimbabwe): ăsta era marioneta lui Mugabe, cel ce conducea în realitate țara. Un fost popă metodist ulterior condamnat pentru relații sexuale deviante. Huo!
  4. Jaber Al-Ahmad Al-Jaber Al-Sabah (emirul Kuweitului): nu știu ce dracu’ căuta ăsta în România, dar a fost o prezență oarecum exotică printre ceilalți. Cu toate că nu era prea arătos, a avut peste 40 de copii, iar numărul de neveste nu-l știe nimeni.
  5. Todor Jivkov (Bulgaria): cu toate că istoria l-a reținut altfel, toar’șu Jivkov a fost mega-meseriaș: după ce i-am dat florile l-a instruit pe un securist de-al lui să ne ducă în vizită în avionul prezidențial; ceea ce s-a și întâmplat!
  6. Regele Hussein al Iordaniei: mega cool, simpatic, îmbrăcat militar, cu un zâmbet pe care n-am să-l uit; după ce i-am dat flori și i-am zis celebrul „bun venit etc.”, a scos din buzunar câte un pachet de Juicy Fruit pentru fiecare pionier.
  7. Leonid Ilici Brejnev (URSS): un grăsan puturos și antipatic; doi ani mai târziu după ce l-am pupat s-a retras definitiv din viața politică, a făcut un infarct și a dat colțul.
  8. Gustáv Husák (Cehoslovacia): a venit în România cu un avion de linie ČSA; un tip modest și amabil – mi-a spus „mulțumesc” în română.
  9. Mobutu Sese Seko (Zair): cu tiranul ăsta a fost mai complicat ca de obicei; Brădățeanu a ținut morțiș să-i memorăm numele întreg (pe care l-am reținut până acum) și să-i urăm bun venit. Eu am fost cel care s-a oferit să o facă. Am făcut repetiții 2 ore înainte să aterizeze avionul prezidențial, dar mi-a ieșit perfect: „Tovarășe Mobutu Sese Seko Kuku Ngbendu Wa Za Banga, pionierii vă urează bun venit în Republica Socialistă România!”.
  10. Yasser Arafat (OEP): nea Arafat venea foarte des în România, așa că l-am pupat de cel puțin 3 ori; în general descindea vara, și mergea cu nea Nicu la Neptun pentru un scurt concediu pe malul Mării Negre.
  11. Muammar Al-Gaddafi (Libia): șmecherașul ăsta era mare prieten cu Ceaușescu, aproape că n-am avut când să-i plasăm florile între îmbrățișări și conversații afabile; n-arăta rău, era chiar un bărbat bine la vremea aia. Umbla exclusiv îmbrăcat în militar.

Cu „tovarășul” și „tovarășa” la aeroportul Otopeni, 1979

Desigur, au mai fost și alții – dar i-am uitat. Probabil n-au avut mai nimic deosebit pentru a-i reține peste atâția ani.

În timp, au apărut și fețe noi la protocol: vecina (și colega) mea Mihaela, Gabriela de la „A”, Florin (coleg de-al meu) etc. Una dintre preferatele lui Brădățeanu era Cleopatra, de la clasa paralelă cu a mea. O blondă cu privire clorotică, cu părul țesut într-o uriașă coadă bălaie. Prima dată când a fost la protocol a fost și ultima. Cum vă povesteam în episodul precedent, înainte de a ajunge pe pista aeroportului și a înmâna florile, eram cazați vreo 3-4 ore în salonul galben de la Otopeni. Acolo pierdeam timpul jucând fazan sau spunând bancuri. Știam (fără să-mi spună nimeni) că prin decor erau microfoane, ba chiar zărisem unul lângă un ghiveci cu flori. În toiul plictiselii, Cleopatra a avut nefericita idee să ne spună un banc despre familia Ceaușescu. Degeaba i-am făcut semne disperate să tacă, n-am putut s-o opresc. Mi-am acoperit urechile și m-am prefăcut că mă uit pe geam. Cinci minute mai târziu, hopa și Brădățeanu sus pe scări. O ia pe Cleopatra deoparte, îi spune două-trei vorbe cu zâmbetul pe buze și o trimite înapoi pe canapeaua unde ne făceam veacul. Eram încremenit de frică, aveam senzația că am intrat într-un bucluc teribil cu toții. După ce Brădățeanu a plecat, am întrebat-o la ureche: „Ce ți-a zis tovarășu’ Brădățeanu?”. Cleopatra s-a încruntat puțin: „M-a întrebat de unde știu bancul pe care vi l-am spus”. N-am fost curios să aflu ce i-a răspuns. În trimestrul următor, părinții au mutat-o la altă școală. Habar n-am dacă din cauza gafei de la protocol, cert este că de atunci n-am mai văzut-o niciodată.

La Congresul al XII-lea al PCR am fost duși la Sala Palatului pentru protocol: eu, Daniela, vecina mea Mihaela și colegul meu Florin. Perechile erau împărțite astfel: eu cu Daniela îi dădeam flori lui nea Nicu, iar Mihaela și Florin tovarășei. Florin era nou venit în clasa a 4-a și era un băiat arătos – Mihaelei îi plăcea de el. Drept urmare, simpatica mea vecină s-a dus la Brădățeanu pe holul Sălii Palatului și – nici mai mult, nici mai puțin – l-a rugat ca ea și Florin să-i dea flori lui nea Nicu. Nu știu și ce altceva i-a mai spus, că – 10 minute mai târziu – perechile s-au schimbat: Florin cu Daniela mergeau la nea Nicu, iar Mihaela și cu mine am fost retrogradați la tovarășa. Au fost ceva lacrimi de frustrare, dar așa era viața la protocol – uneori trebuia să mai pupi și un obraz de mâna a doua!

Petrecere de ziua mea de naștere, 1983: în stânga mea – Daniela și Mihaela; în dreapta mea – Monica și Roxana.

Desigur, statutul de pionier de „protocol” aducea și câteva avantaje în afara activității la aeroport sau la congrese, conferințe și plenare. Întrucât eram considerat pionier de vază, pupător de tovarășu’ și tovarășa – și pe deasupra foarte drăgălaș și cuminte – am fost trimis împreună cu Daniela (veșnica mea colegă de protocol) la o petrecere organizată în seara zilei de 7 octombrie 1979 (într-o duminică) de ambasada RDG-ului (Republica Democrată Germană, pentru uituci). Se aniversau 30 de ani de la proclamarea RDG și nemții comuniști sărbătoreau cu fast.

Pionierii redegiști nu aveau uniformă și nici inel la cravată, așa că ni s-a îngăduit să venim îmbrăcați ceva mai casual:  doar cu o cămașă albă și cravata roșie la gât, dar în rest cum vrem noi (sau, mă rog, părinții). Așadar, aveam pantaloni din catifea maro și un sacou bej pe care-l primisem într-un pachet de la nașa mea din Paris. Cravata de pionier era ca nuca-n perete, dar ce mai conta!

Asemenea opulență nu mai văzusem vreodată: jumătate de ambasadă era amenajată ca spațiu de joacă și distracție pentru copii. Cu concursuri, standuri cu mâncare și dulciuri, un ring de dans unde se auzeau ABBA și Boney M, vreo 2-3 clovni și animatori, măsuțe de socializare cu sucuri, cacao cu lapte, biscuiți (neobișnuiți!) și ciocolată etc. Până și Brădățeanu (ce ne însoțea acolo pe post de bodyguard) era stupefiat. Ceilalți copii erau de vârsta noastră, de la ambasadele țărilor comuniste și din tratatul de la Varșovia: ruși, polonezi, cehi, unguri, bulgari, ba chiar erau și vreo 2 mongoli și un chinez.

A fost prima mea escapadă la un party adevărat: păstrând proporțiile – era și de băut, și haleală la discreție, și gagicile nu erau de lepădat: pusesem ochii pe o nemțoaică oacheșă de clasa a 5-a, cu ochelari și codițe blonde împletite. După ce-am vrăjit-o cu un pic de franceză și o cacao caldă, m-a luat de mână și m-a dus în spate, în grădină, la un balansoar ascuns de ochii nenumăraților securiști de toate națiile ce împânzeau ambasada. Când credeam că urmează să ne jucăm de-a doctorul, a scos din buzunar un „More” superlong și l-a aprins, tacticoasă. Apoi mi l-a întins. Pe vremea aia, țigările mi se păreau cam ce ar fi drogurile injectabile în zilele noastre așa că am refuzat-o politicos. A zâmbit și a pufăit jumătate din țigară, după care a aruncat-o atent peste gard. M-a pupat pe obraz și m-a tras înapoi în clădire, acolo unde era o zarvă indescriptibilă.

Am câștigat vreo 3 concursuri (gen aruncat cu inele, tras cu arbaleta) și m-am ales cu vreo 5-6 insigne – pe care le mai am și astăzi – o căciulă și multe bomboane. Atât de multe încât le-am împărțit cu Daniela în drum spre casă. Brădățeanu ne-a ridicat de la sindrofie pe la 11 noaptea și am ajuns acasă fericit și ușor matol de la prea mult Sinalco.

Pe măsură ce treceau anii, la protocol lucrurile începuseră să se cam strice: nu mai plecam cu atât de multe ore înainte la aeroport (și asta însemna că stăteam mai mult pe la școală), bomboanele de ciocolată pe care le primeam la final au fost înlocuite cu niște amărâte de bomboane cubaneze, iar Dacia neagră cu care ne întorceam nu ne mai lăsa la școală, ci la aeroportul Băneasa: nici mașinile Securității nu mai aveau suficientă benzină. N-am să uit vreodată oamenii de pe trotuare ce erau aduși pe traseu, cu stegulețe și garoafe, să-i întâmpine cu „entuziasm” pe nea Nicu și oaspeții săi. Când ne întorceam de la protocol, coloana oficială trecuse cu câteva minute înainte (noi plecam după ea de la aeroport) și amărâții erau conduși, după vreo 3 ore de stat fie în soare, fie în frig, către niște autobuze ponosite ce-i duceau înapoi la muncă.

Chiar și Brădățeanu era mai posac și fără chef – în țară lucrurile se stricaseră și mai tare: cozile la mâncare erau tot mai lungi, iernile erau tot mai grele. Începuse perioada cea mai neagră a epocii de aur.


În episodul următor: prima mea apariție în presă; cum am trecut de la pupături la recitări; „Drumul Oaselor” se intersectează cu osanalele; ultima întâlnire cu tovarășul Brădățeanu.

Greu de uitat 1.0: Să facem cunoștință cu tovarășul Brădățeanu

Primii 8 ani de școală (1976-1984) i-am urmat la școala generală nr. 11, din strada Monetăriei colț cu Kiseleff. Directoarea școlii era (și încă este) vecină cu noi. Asta, dar și faptul că școala era la distanță de două stații de troleibuz (celebrul 81, circula pe Kiseleff de la aeroport la gară!) de casă i-a convins pe ai mei să mă înscrie acolo, în frumoasa toamnă a anului 1976.

Clădirea școlii este monument istoric și a fost construită de arh. Ion Mincu, însă pe atunci nu se afla într-o stare prea grozavă: băncile în care învățam erau de pe vremea lui Caragiale, pereții erau crăpați și scorojiți iar încălzirea se făcea cu sobe. Totuși, era cotată ca fiind o școală bună și – am aflat ulterior – una dintre așa-numitele „școli de protocol”, cele care furnizau copii drăgălași la diverse evenimente la care participau soții Ceaușescu.

În toamna anului 1977 (clasa a 2-a) am revenit la școala nr. 11, după ce din martie până la sfârșitul anului școlar am învățat în clădirea liceului Nicolae Tonitza (școala noastră fusese serios afectată de cutremurul din 4 martie și a fost reparată și consolidată).

Spre sfârșitul anului, am fost făcut pionier într-o ceremonie organizată la muzeul PCR, unde – alături de conducerea școlii, doamna învățătoare Fluierașu și părinți – au participat și vreo doi-trei tovarăși cu ochi albaștri.

Șeful lor era un tip arătos: înalt, bine făcut, cu părul blond-roșcat și o mustață groasă, de asemenea roșcată. Îmbrăcat mereu la costum, îngrijit, zâmbitor, pus pe glume. Știa să se facă simpatic și era mai tot timpul prin școală, îl vedeam în pauze și chiar după ore. Venea cu pionierii la desele noastre vizite la muzeul PCR (care era vis-a-vis de școală), la serbări, ba chiar și la unele ședințe cu părinții. Habar n-aveam cu ce se ocupă, dar ni s-a spus că e „tovarășul Brădățeanu”.

Legendă: pe rândul de sus: N/A, d-na Mușat (director școală), d-na Fluierașu (învățătoare), d-na Antoniu (șefa cu pionierii și partidul pe școală), cpt. Dan Brădățeanu, „doamna de la muzeul Partidului”. Rândul de jos: Dana Săvuică (da, chiar ea, prima româncă cu poză în Playboy!), Radu Corlan (premiul Oscar în 2012 pentru tehnologie de film), Mihai Anton (ex-soțul Geaninei Corondan), Daniela Badea, N/A, Bogdan Raica, subsemnatul, Gabriela Brotea, Mihaela Roman, Ion „Kuki” Tripa.

L-am văzut prima oară în uniforma albastră, cu trese aurii, abia în clasa a 4-a, când fusese proaspăt avansat. Era un securist de treabă, mirosea bine (parfum + tutun) și se purta frumos cu copiii. Ulterior am putut constata că ne proteja de anumite incidente neplăcute (după cum veți vedea în episodul următor).

După încheierea ceremoniei, tovarășul Brădățeanu a făcut un soi de ședință cu părinții și în final a anunțat-o pe mama mea și pe mama Danielei Badea că eu și cu Daniela am fost selectați pentru „protocol”. Adică, din când în când, ne vor duce la aeroport sau în alte locuri pentru a da flori tovarășilor Ceaușescu sau unor șefi de stat ce vizitează România. Și cum vom fi anunțați doar cu o zi înainte, să avem mereu pregătită o uniformă nouă, curată, fără improvizații.

Mama era relativ disperată, dar n-avea cum să se opună: doamna directoare Mușat (ce locuia – și încă locuiește – la două case distanță de noi) i-a spus că n-are argumente să se împotrivească. Și că nu trebuie să-și facă griji – că sunt un copil frumos și isteț, că e bine pentru viitor, că e bine și pentru școală și așa mai departe. Bref, căzuse o pleașcă peste familia Florea.

Prima mea ieșire la pupat de comuniști a fost în 1978, în toamnă. Aveam 9 ani (clasa a 3-a), toate analizele în regulă, uniforma de pionier impecabilă iar șnurul de comandant de grupă era roșu precum ketchup-ul bio din zilele noastre. La ora de aritmetică, tovarășul Brădățeanu a întredeschis ușa, ne-a făcut un semn – doamna învățătoare a înțeles – eu și colega mea Daniela Badea am sărit din bănci și am plecat agale spre mașina bleumarin care ne aștepta în fața școlii. Tovarășul Ceaușescu venea dintr-o vizită oficială de prietenie de prin Africa și am fost doar noi doi de data asta. Am plecat în prima „misiune” la aeroportul Otopeni.

Otopeniul nu mi-era necunoscut, fusesem de câteva ori acolo până atunci. Însă avea un farmec aparte, era locul de unde se pleca în străinătate. Prima dată când am fost la un aeroport a fost prin 1975, la aeroportul Băneasa, pentru un zbor de agrement de 30 de minute deasupra Bucureștilor. Eram cu bunicul meu și am zburat cu un avion rusesc, IL-18.  Țin minte că stewardesa era frumoasă foc și semăna cu blonda din ABBA (standardul meu de frumusețe pe atunci). Mi-a dat o bomboană și mi-a arătat clădirile și cartierele până aproape de aterizare. Pe atunci zborul era un adevărat ritual, se întâmpla rar. Aeroporturile erau strălucitoare (chiar și Băneasa, nu mai vorbesc de Otopeni), super curate, bărbații miroseau a colonie fină și tutun de pipă iar femeile arătau precum zeițele, elegante și semănând cu actrițele din filmele lui Fellini sau Duccio Tessari. Stewardesele pe care le vedeam prin aeroport erau Miss France, Miss Sweden și Miss Italia… în orice moment, mă așteptam să-i zăresc pe Alain Delon sau Lino Ventura, precum în celebrele scene din Clanul Sicilienilor la Orly. Între timp, aeroporturile s-au cam ponosit. Băneasa, înainte de a fi scos din circuit, aducea binișor cu o autogară ceva mai spălată. Bărbații eleganți nu-i mai găsești decât în VIP Lounge iar femeile sculpturale au fost înlocuite de tot felul de arătări – fie tinere durdulii, cu blugii rupți în genunchi – fie dudui-comisar, cu priviri reci și haine ponosite…

Pe drumul către aeroport, mă gândeam la avantajele mersului la protocol. În primul rând, lipseam de la școală. Mult! În al doilea rând, eram împreună cu Daniela Badea – toți colegii mei de clasă erau îndrăgostiți de Daniela, încă din clasa 1. Deci erau super-invidioși… În al treilea rând, era o experiență ciudată (și terifiantă în același timp): o să-l vedem de aproape pe Ceaușescu, ba mai mult, o să-l atingem! În al patrulea – dar nu ultimul – rând, aveam senzația că intru într-un grup privilegiat: probabil că urma să am și alte beneficii de pe urma protocolului (pe vremea aia, asta se măsura în Pepsi, bomboane și note ceva mai bune).

Evident, acasă am fost crescut într-o cultură a urii față de Ceaușescu și nevastă-sa: se spuneau bancuri politice, tata asculta Europa Liberă în fiecare seară, când veneau prieteni de familie în vizită fraza cea mai des auzită despre conducerea țării era „oare când scăpăm de nenorocitul ăsta…”. Dacă televizorul se nimerea pe vreun spectacol omagial sau discurs de-al odiosului era fie închis sonorul, fie închis de tot. În bibliotecă aveam „1984” și „Pavilionul canceroșilor” (Soljenițîn) în franceză, trase la xerox. Primisem instrucțiuni precise să nu suflu vreun cuvânt despre astea și eram conștient că ai mei ar putea avea necazuri dacă spuneam vreo tâmpenie de față cu Brădățeanu (sau în vreun loc nepotrivit).

La Otopeni, salonul galben era un soi de Cape Canaveral al protocolului. După ce am coborât din mașină, o tovarășă de la „pionieri” (adică de la organizația de pionieri pe capitală) ne-a inspectat uniforma, ne-a îndreptat cravatele, ne-a stropit cu un aromatizator de cameră (!) cu miros puternic de lămâie (da, lui toar’șu îi plăcea mirosul de citrice!), și apoi ne-a trimis să zăbovim la etaj. Acolo erau două canapele din catifea stacojie (n-am înțeles niciodată de ce îi spunea salonul galben), o scrumieră cu picior, două mese de cafea, niște ghivece imense cu plante și cam atât. Ulterior am aflat că mai erau și câteva microfoane, dar alea nu se vedeau. Brădățeanu ne-a urmat curând, căci începea instructajul de zbor. Pardon, de pupat.

Tovarășul Brădățeanu mi-a adus un șnur galben, de comandant de detașament. Se vedea treaba că pe nea Nicu nu-l pupă decât pionierii de rang înalt. Pe Daniela au lăsat-o așa cum era, avea trese galbene pe bune. A fost comandant de detașament până când au făcut-o (mă rog, a fost aleasă) comandant de unitate, prin clasa a 5-a. Apoi, câteva instrucțiuni binevenite.

O să mergem la scara avionului cu tot cu buchetele de flori (vreo 35 de garoafe roșii și albe, ferigi, funde multicolore). Buchetul se ține cu mâna dreaptă pe cotor și cu florile odihnindu-se pe mâna stângă, ușor ridicate în sus. Așteptăm până când se apropie cuplul prezidențial însă nu plecăm până când nu ni se dă semnalul (adică un ghiont în spate). De regulă, după ce se salutau cu toată cohorta de tovarăși veniți să-i aștepte. După ce se dă semnalul, mergem în pas alert până la cei doi tovarăși, ne oprim în fața lor și le oferim buchetele. Fiecare cu textul lui. Al meu era ceva de genul ăsta: „Tovarășe secretar general, pionierii României vă urează bun venit în scumpa noastră patrie, Republica Socialistă România!”; Daniela continua cu: „Tovarășe președinte, vă mulțumim pentru condițiile minunate pe care ni le oferiți!”. Îi pupăm pe ambii obraji. După ce buchetele sunt preluate, ne întoarcem în pas alergător de unde am venit – reper: tovarășul Brădățeanu. Stăm cuminți până când se termină ceremonia.

Am stat pe-acolo vreo 3 ore. Nu ne-am plictisit, am jucat fazan, ne povesteam vacanțele. La început a stat și Brădățeanu cu noi. Fuma aproape non-stop. Carpați, parcă. L-am văzut fumând și țigări mai bune, dar pe-atunci încă se mai găseau țigări albaneze, bulgărești sau vietnameze iar țigările românești nu erau chiar proaste. Avea degetele îngălbenite de la tutun iar mustața parcă era mai roșcată în anumite locuri. Noi am primit câte un suc, dacă nu mă înșel.

Chiar înainte să plecăm spre pista aeroportului, a venit un tovarăș care a stat îndelung de vorbă cu Brădățeanu și se tot uita la noi. Mai târziu am aflat că era Gheorghe Pană, viitorul primar al Bucureștiului (din 1980). Pe vremea aia se ocupa și el cu protocolul, pionierii și de-astea. La scara avionului totul s-a petrecut exact așa cum ne-a instruit Brădățeanu. Nea Nicu m-a strâns în brațe și i-am remarcat obrajii stafidiți și plini de pete. Mirosea a lavandă ieftină și purta la încheietură un ceas de aur, marca Rolex. Am alergat înapoi la Brădățeanu, care zâmbea pe sub mustăți – semn că era mândru de noi. După ce tot alaiul s-a îndreptat spre aeroport, am plecat agale spre salonul galben. La etaj nu mai puteam urca, erau tovarășii. Am mers direct spre ieșire și în vestibul am primit fiecare câte o pungă cu bomboane de ciocolată. Erau fabulos de bune! Ne-am urcat în mașina bleumarin, și ne-am întors la școală în urma coloanei de mașini negre. Am fost predați în cancelaria doamnei directoare, cu felicitările de rigoare. În clasă nu mai era nimeni, orele se terminaseră; ne-am luat ghiozdanul din bănci și ne-am dus acasă. Mergeam amândoi cu troleibuzul 81 două stații pe șoseaua Kiseleff până la strada Docenților. Acolo drumurile ni se despărțeau.

Cu Daniela Badea, într-o excursie cu clasa la Giurgiu în 1977

Au urmat ani buni de mers la aeroport. Uneori chiar zile de-a rândul. Dar nu numai acolo: am ajuns și la Sala Palatului, pe stadionul 23 August, la Piața Scânteii și oriunde mai era nevoie să dăm flori familiei Ceaușescu și altor tovarăși care ne onorau cu prezența. În timp, echipele de pionieri se multiplicaseră – au apărut și alți băieți și fete (nu mulți!) din clasa mea sau din altele. Erau părinți care nu înțelegeau de ce copiii lor nu erau selectați să meargă la protocol. Alții care insistau să stea de vorbă cu Brădățeanu, să-l convingă că odraslele lor erau suficient de chipeșe și de istețe ca să fie luate la protocol. În sfârșit, pe atunci nimeni nu se gândea că peste 10 ani chiar o să scăpăm de Ceaușescu.


În episodul următor: Brejnev, Jivkov, Mobutu, Regele Hussein și alți șefi de stat atinși de saliva subsemnatului; ce s-a ales de tovarășul Brădățeanu; Cleopatra exilată de la protocol; cum am ajuns rezervă la Congresul al XIII-lea.

Orașul privit de jos

Theodor Aman: Vara la țară (colecția Muzeului Municipiului București)

Sunt din ce în ce mai puține zilele frumoase în București. De altfel, în acest oraș înecat în praf și gaze de eșapament (vara), noroi și bălți (iarna) e puțin probabil ca o zi să fie plăcută dacă nu e măcar însorită. Mizeria asta patologică, zilnică, scârboasă – e mai urâtă și mai apăsătoare sub un cer înnorat. Când plouă, indiferent că e o ploaie torențială sau mocănească, orașul este blocat din cauza traficului iar circulația devine imposibilă. Dacă nu plouă, iți croiești cu greu loc printre miile de automobile parcate pe trotuare sau chiar în mijlocul străzilor.

Lipsesc grădinile, copacii se usucă sau sunt tăiați, florile au miros de benzină. Bulevardele sunt cenușii, străzile seamănă unele cu celelalte, oamenii se îmbracă în bleumarin sau negru. În plus, în mijlocul zilei – când se presupune că oamenii sunt la muncă – centrul metropolei este aglomerat și pestriț, o forfotă fără început și sfârșit ce se încheie abia după ora 21. Atunci când ar fi trebuit să înceapă, de fapt.

Bucureștenii nu au vocația – și nici obiceiul – de a socializa. Vara, terasele sunt deschise pe marginea bulevardelor – ascunse privirilor, chiar dacă sunt înțesate cu oameni. Numeroasele mall-uri sunt preferate plimbărilor. Puținele străzi autentice, cu case vechi și elegante – sunt fie pustii, fie sugrumate de șantiere. Spre deosebire de alte orașe din Balcani, în București nu există „street food” – mâncarea de pe stradă. În câteva intersecții aglomerate întâlnești doar veșnicul kebab, dezgustător și impersonal, același peste tot.

În București, ideea de liniște este inexistentă. Oriunde te-ai afla – în casă, în parc, la birou, pe stradă, într-un adăpost antiatomic – un zumzet continuu și persistent îți macină creierul și buna dispoziție. Ziua și noaptea. Este zgomotul agitației permanente, al lipsei de identitate, al trecerii timpului.

Într-un astfel de oraș, lipsit de farmec și fără personalitate, e ușor și convenabil să fii pesimist. Nu sunt soluții, nimeni nu face nimic: funcționarii primăriei sunt incompetenți, primarii sunt ocupați cu politica, taximetriștii sunt plictisiți, comercianții n-au chef de nimic. Peste tot plutește un aer de indiferență și disperare tăcută.

Un singur loc a rămas la fel, ferit de toate intemperiile urbane contemporane. Acest loc este acasă.

I Can Get Satisfaction!

Bucureștiul este un oraș de coșmar – mi-a confirmat-o încă o dată ziua de 17 iulie 2007, zi în care de la Piața Romană la stadionul Național am petrecut vreo 2 ore în troleibuz și vreo oră umblând aiurea prin împrejurimile arenei. Căldura era la ordinea zilei, cel puțin 38 de grade la umbră, iar cerul complet senin… fără speranță.

La intrare, după ce am reușit să ne strecurăm tiptil ceva mai în față, mi s-a confiscat bricheta (de parcă aveam atâta forță încât să arunc cu ea în Mick Jagger, să zicem) și am primit în schimb o broșură cu versurile pieselor ce urmau să fie cântate. The Charlatans – deschiderea concertului – deja cântau și singurul lucru la care mă gândeam era cum o să rezistăm în căldura toridă într-o tribună care nu era acoperită deloc.

La fața locului – nebunie și isteria generală, provocată de faptul că nu erau suficiente chioșcuri cu apă, băuturi răcoritoare și bere iar lumea se deshidrata doar stând la cozile interminabile. Ca de obicei, trupa – fenomenală, organizarea – de cacao.

După o pauză de o oră de când au terminat The Charlatans, au apărut și băieții (vorba vine) de la Rolling Stones. Sincer, înainte de concert mă gândeam dacă trupa mai poate să ducă la capăt un concert întreg… Inutil…

Mick Jagger (64 de ani!) era într-o vervă inepuizabilă – cânta, dansa, striga, se agita etc. N-am înțeles niciodată de ce atâtea femei îl adoră (e urât ca naiba), în schimb se ține bine de tot și cântă la fel de bine ca acum 30 de ani.

Keith Richards (tot 64 de ani!), ca de obicei, cu țigara (fără filtru) în colțul gurii și cu o butelie de whisky undeva prin apropiere, probabil și cu un pic de Parkinson… însă cu măiestria neatinsă de trecerea anilor sau de ravagiile unei vieți scandaloase.

Charlie Watts (66 de ani!), bateristul, decanul de vârstă… mai puțin în lumina reflectoarelor – dar nu mai puțin important. Nu e în prim-plan, însă fără el nu se poate, fraților!

Ron Wood (60 de ani!), la care nu ne putem referi ca fiind doar înlocuitorul lui Brian Jones, părea de-o vârstă cu mine dar coleg de breaslă cu nenea Richards într-ale trasului la măsea. Basist super meseriaș, glumeț și arătos. Partea cea mai mișto e că Ronnie e țigan de-al nostru, din neamul Romany, da’ puțină lume știe asta și nimeni nu i-a strigat „Janes Romanes”!

Momentul cel mai senzațional a fost, probabil, cel în care scena a început să se deplaseze către centrul stadionului în timp ce trupa interpreta „I Can’t Get No Satisfaction” – probabil una din puținele piese pe care publicul o putea fredona (refrenul e simplu). Mick Jagger era realmente de neoprit, mă întrebam dacă după concert nu-l ia cumva Salvarea… și culmea, la final mă simțeam eu mai obosit decât trebuie să fi fost cei 4 de la Stones.

Totuși, „Sympathy For The Devil” rămâne piesa mea preferată, și trebuie să recunosc că am rămas mut de uimire la spectacolul de lumini și culori dedicat acestei piese – din acoperișul scenei au răsărit două făclii uriașe iar pe ecranul multicolor zâmbea bunul nostru prieten, Scaraoțchi. Reorchestrată precum cele 2 remixuri din anii ’90 și cu un solo zguduitor, era the real thing. Pleased to meet you / Hope you guess my name / But what’s puzzling you / Is the nature of my game… și așa mai departe.

Fabulos, minunat, demențial. Evident, nu-ți rămâne decât să te întrebi care este rețeta longevității și vitalității acestei trupe, și – mai ales – dacă mai avem ocazia să ne întâlnim vreodată. Răspunsurile cele mai frecvente tindeau către un „nu” hotărât!

O minune… încă un concert incredibil dintr-un an în care pe lângă Stones-i și minunatul George Michael aveam să mai văd alți doi muzicieni prodigioși – Neil Tennant și Chris Lowe de la Pet Shop Boys.

Flawless Whisper

Luna martie a fost una extrem de agitată. Vestea că George Michael va concerta la București nu m-a luat chiar prin surprindere (auzisem ceva zvonuri și speram că-și va prelungi turneul început în 2006), însă doream să mă asigur că intru în posesia biletelor din prima zi de vânzare. Drept pentru care, în ziua de vineri, 30 martie – data anunțată pentru începerea vânzării biletelor – m-am postat de la ora 10 AM la o coadă neverosimilă formată din circa 20-30 de fani (și fane). N-am reușit să le cumpăr chiar atunci fiindcă organizatorii nu le tipăriseră încă – așa că m-am ales doar cu rezervare. Două zile mai târziu am intrat în posesia lor. Au costat o grămadă de bani – eram pregătit, însă, să ipotechez casa sau să-mi vând laptopul ca să-l văd pe George Michael live la București. Ah, am uitat să precizez – George este cântărețul meu preferat all time.

După o așteptare cruntă de aproape 2 luni, a venit și ziua magică – 31 mai. Am ajuns la stadionul „Lia Manoliu” cu vreo 4 ore înainte de a începe concertul propriu-zis, și am avut emoții teribile din cauza vremii – a plouat insistent până cu o oră înainte de a începe the main event. Organizarea n-aș putea spune că a fost cine știe ce, însă berea și Coca-Cola nu au lipsit. După o abilă căutare și un pic de noroc, m-am ales chiar cu o șapcă și două tricouri originale cu însemnele lui George Michael. În acest răstimp, a trebuit să-i suport pe Simplu și Loredana Groza care s-au produs pe cele două colțuri ale scenei, fără să impresioneze prea mult. Ba chiar micuța Loredana a căzut spectaculos la finalul mini-concertului său, în drumul către ieșire.

Cu cinci minute înainte de ora 21:00, când întunericul începea să-și facă apariția – luminile s-au stins și acordurile piesei Waiting (Reprise) – deh, cunoscătorii o știau! – încep să se facă auzite, cu George Michael cântând din culise. Pe impresionanta scenă licăreau tot felul de culori amestecate, însă palide și tremurânde. La finalul piesei se deschide o trapă chiar în mijlocul scenei – precum un sas al unui OZN – și apare, în sfârșit, cel pe care am așteptat 20 de ani ca să-l văd în carne și oase.

Ne-a salutat, ne-a mulțumit pentru cei 25 de ani de carieră și ne-a îndemnat să cântăm împreună cu el. Începe Flawless, una din piesele mele preferate și nu se mai poate sta jos, cu toții dansăm și cântăm împreună cu George. Au urmat alte piese senzaționale: Praying For Time, Star People, Fastlove, Amazing, o piesă din perioada Wham! (Everything She Wants), Father Figure, An Easier Affair și Shoot The Dog (un pamflet americano-britanic cu Tony Blair și George W. Bush în chip de nașparlii).

Cu toate că de la bun început am fost uimit dar mulțumit de cantitatea impresionantă de lume bună prezentă la concert, am fost totuși oarecum neplăcut surprins de faptul că spectatorii nu prea știau melodiile și eram cam singurul care asigura audience vocals la tribuna în care mă găseam. Dar ce mai conta! Până la pauză n-am putut să stau locului, a fost fabulos.

Pauza de 20 de minute ne-a oferit un clip proiectat direct pe scenă și o așteptare relaxată, însă numărând secundele. Partea a doua a concertului a început cu George îmbrăcat în blugi și piese absolut minunate: Faith (pe scenă rulau imagini din clipul piesei de acum – o tempora! – 20 de ani) și mai apoi cu Too Funky, Outside, Spinning The Wheel (rearanjată splendid), Waiting For That Day, un alt intermezzo din perioada Wham! – I’m Your Man (din nou într-un aranjament orchestral superb) – și You Have Been Loved. Din când în când mă întrebam singur dacă nu cumva visez.

La un moment dat, George mulțumește publicului pentru cei 25 de ani de carieră și după ce ne strigă „Goodbye Bucharest! Thank you very much!” pleacă în culise. 10 minute am aplaudat și am strigat „come back!” și „Freedom! Freedom!” (pe care nu o cântase…). Bineînțeles, George Michael revine și – în isteria generală la care eram și eu părtaș – ne delectează cu Freedom 90 după care luminile se sting în întregime, lăsându-ne să aplaudăm și să țipăm cât ne țineau plămânii. Oare nu a uitat ceva?

Deodată, scena se luminează în portocaliu – și în mijlocul ei apare George Michael, învăluit în acordurile inconfundabile ale saxofonului din Careless Whisper. Era cât pe-aci să izbucnesc în plâns, ca să nu zic că eram aproape de un infarct. Cu ochii umezi și gura cât pâlnia, am cântat absolut toate versurile cântecului, de la primul până la ultimul… I’m never gonna dance again / Guilty feet have got no rhythm / Though it’s easy to pretend / I know you’re not a fool / Should’ve known better than to cheat a friend / And waste the chance that I’d been given / So I’m never gonna dance again / The way I danced with you… și mai apoi mi-am luat la revedere – împreună cu tot stadionul – de la cel mai iubit dintre cântăreții în viață. Știam că ne vom revedea curând, pe iPod sau pe DVD player, dacă nu cumva la un viitor concert în România sau prin apropiere.

n.a.: titlul post-ului este un joc de cuvinte – combinație între titlurile pieselor Flawless (fără cusur) și Careless Whisper (suspin fără griji), rezultă „suspin fără cusur”.