Category: fonduri structurale

Posted on

Drumuri europene

Trebuie să recunosc, realitățile României contemporane încep să mă depășească. O nouă dovadă în acest sens este reclama de mai jos, ce poate fi văzută pe toate posturile principale TV și pe nenumărate site-uri. Reclamă la un program dezvoltat cu fonduri europene, orientat – pasămite – către investiții în șosele, căi ferate, autostrăzi, poduri etc. Să nu credeți că acest program abia acum începe, el este în desfășurare din 2007 și se va încheia în 2013.

Campania de informare a programului  TRANS este derulată în cadrul proiectului “Asistență tehnică pentru realizarea unei campanii de informare publică la nivel național privind Programul Operațional Sectorial Transport 2007-2013” și este opera companiilor Mercury360 Communications și Grapefruit. Caraghioșii responsabili de această campanie – împreună cu hârțogarii din Ministerul Transporturilor – își închipuie, probabil, că românii sunt o națiune de imbecili. Nu sunt departe de adevăr, din păcate. Mai trebuie spus că această campanie costă 3.160.500 RON (fără TVA), adică aproape un milion de euro.

Așadar, trenul face 14 ore de la București la Cluj, avem autostrăzi de câteva zeci de kilometri, drumurile județene și comunale sunt jalnice – în schimb cheltuim un milion de euro pe prostii… Desigur, această campanie este parte integrantă a programului TRANS iar banii provin din fondurile europene alocate deja. Însă faptul că nu există nici o posibilitate de a controla necesitatea, impactul și mai ales oportunitatea inițierii unei astfel de campanii arată cât de stupide și lipsite de sens sunt procedurile de implementare ale programelor finanțate prin fonduri structurale. Astfel, peste toată birocrația inutilă și organizarea total defectuoasă a instituțiilor ce administrează banii europeni planează, pare-se, și o lipsă acută a simțului realității.

Posted on

Lecția tristă a fondurilor structurale

Mult-trâmbițatele fonduri (structurale) europene – așadar, cele post-aderare – au ajuns adevărate sperietori pentru antreprenorii sau activiștii non-profit români. Cu toate că, la prima vedere, depunerea unei cereri de finanțare pentru un proiect oarecare pare o joacă de copii: utilizarea unei interfețe web este remarcabilă, însă adevărata epopee începe abia după aceea. Aplicantului i se solicită, la propriu, un munte de documente – Himalaya, nu Făgăraș! – dintre cele mai neverosimile. N-am să stau să le enumăr aici (nici nu am suficient spațiu!), însă trebuie spus că majoritatea acestora se referă la verificarea existenței de facto a instituției ce urmează să gestioneze fondurile ce urmează a fi primite. Într-o măsură excesivă, statul se asigură că banii nu încap pe mâna vreunei instituții ce este deja în faliment sau care nu și-a plătit, până la ultimul leu, impozitele și taxele.

Evident, atâta vreme cât vorbim despre hârtii – orice este posibil. Metoda aleasă de autoritățile contractante nu este, desigur, infailibilă. În plus, lipsa unui aparat specializat în evaluare și monitorizare oferă nenumărate șanse ca proiectele (ulterior finanțate) să încapă pe mâna unor instituții “curate” dar lipsite de cele mai elementare abilități de management financiar și de proiect. Oricum, aprobarea și semnarea contractului de finanțare nu sunt cele mai dificile momente din viața unui astfel de proiect – urmează calvarul găsirii fondurilor pentru contribuția aplicantului și – mai ales – raportarea financiară și decontarea cheltuielilor.

Una dintre concluziile firești ce se pot trage după 3 ani de fonduri europene post-aderare în România este că un proiect finanțat printr-un mecanism structural va aduce pierderi financiare instituției ce-l gestionează. De altfel, experiența derulării unor programe similare în țări precum Cehia, Polonia, Slovacia și Ungaria arată că nenumărate firme și organizații non-profit au falimentat sau au întâmpinat dificultăți insurmontabile din pricina angajării unor proiecte ce le depășeau capacitatea de lucru. Sunt curios câte organizații românești au trecut prin situații asemănătoare, mai ales că procedurile de lucru adoptate aici sunt și mai complicate decât cele utilizate de vecinii noștri europeni.

Practic, dacă o mare parte din energia echipei de proiect este centrată spre satisfacerea cerințelor excesiv birocratice ale instituției finanțatoare și/sau către raportarea narativă și financiară, atunci rămâne puțin timp pentru activitățile propriu-zise. În realitate, trebuie să ai două echipe active în cadrul proiectului – una care se ocupă de activitățile propuse și o alta ce gestionează birocrația aferentă și raportările obligatorii.

În aceste condiții, procedurile de finanțare a proiectelor prin fondurile europene post-aderare sunt cu adevărat descurajante. Teama de birocrația excesivă – și chiar de faliment sau incapacitate de plată – forțează multe instituții oneste să se abțină de la implicarea în proiecte cu bani europeni. Paradoxal, acestea sunt mult mai costisitoare și complicate (din punct de vedere al documentației și raportării) decât cele derulate cu ajutorul unui credit de la o bancă oarecare.