Întotdeauna m-au fascinat consorții care, din motive ce-mi scapă, își unesc numele de familie printr-o cratimă (spre deznădejdea ulterioară a propriilor progenituri). Probabil că părinții consoartei (sau chiar consoarta însăși) sunt deciși să nu “îngroape” numele de familie odată cu căsătoria. Bineînțeles, aceste asocieri de nume produc tot felul de monstruozități auditive sau, deseori, umor involuntar. Inițial, senzația produsă de aceste nume este una stranie: se creează impresia unei origini nobile (în stilul asocierilor regale, precum “Hohenzollern-Sigmaringen”), însă această primă impresie este rapid disipată dacă analizezi fiecare nume în parte. Ca să fiu mai explicit, să luăm câteva exemple – pe care le-am căutat printre deputații și senatorii români. Rezultatele am încercat să le grupez în câteva categorii:
Categoria “Senzații tari”: Buhăianu-Obuf (Cătălin), Cionca-Arghir (Iustin), Riviș-Tipei (Lucian), Voinescu-Cotoi (Sever), Fekete-Szabó (András). Desigur, când (presupunem) pe tata îl cheamă Buhăianu (sau Cionca), iar pe mama Obuf (sau Arghir), nu e păcat să se piardă în neant vreunul din aceste nume spectaculoase? Iată că până și Sever Voinescu are o moștenire genealogică grea (de care pare să nu fie prea mândru). Ultimul nume sună în maghiară precum Croitoru Negru (Andrei) în română, by the way.
Categoria “De ce nu?”: Ghiță-Eftemie (Stelian), Iacob-Ridzi (Monica), Mustea-Șerban (Răzvan), Popescu-Tăriceanu (Călin), Surdu-Soreanu (Raul), Tița-Nicolescu (Gabriel). Aici numele de familie sună precum nume + prenume, dar nu trebuie să ne lăsăm înșelați de aparențe.
Categoria “Incredibil, dar adevărat”: Niculescu-Mizil Ștefănescu Tohme (Oana). Iată că se poate și mai mult decât două nume de familie, probabil aceste asocieri sunt o epopee fără de sfârșit. Imaginați-vă cum arată cartea de vizită (sau semnătura!) acestei doamne.
Dacă acestea sunt doar câteva exemple din infamul Parlament al României, vă dați seama ce am găsi dacă am scotoci un pic cartea de telefon…
