Greu de uitat 1.2: Cutezători pornim în viață…

(probabil că trebuie să citiți episoadele 1.0 și 1.1 ca să înțelegeți ce urmează)

Legământul pionierului (dacă l-ați uitat): Voi învăța și voi munci pentru a deveni fiu de nădejde al patriei mele, Republica Socialistă România; voi fi credincios poporului și Partidului Comunist Român; voi respecta neabătut îndatoririle pionierești.

Revista „Cutezătorii”, nr. 18/6 mai 1982

Ei da, eu sunt în poză. În clasa a 7-a. Cocoțat pe o carte, întrucât în acea perioadă Daniela era mai înaltă cu două degete decât mine și fotograful de la redacția revistelor pentru copii („Cutezătorii”, „Arici Pogonici”, „Start spre Viitor”) a socotit că nu e normal ca fetele să fie mai înalte decât băieții. Adevărul este că nu eram comandant de detașament, așa cum apare în fotografie, eram doar comandant de grupă, cu șnur roșu. Daniela, în schimb, a fost comandant de unitate pe bune. La vremea respectivă, coperta asta a făcut furori printre admiratoarele mele dintr-a 6-a și a 5-a. Revista a fost postată la avizierul școlii vreo jumătate de an.

Daniela și subsemnatul alături de colegi din școala generală, 2004

Pe tovarășul Brădățeanu nu l-am mai văzut după ce am terminat școala generală, în 1984. Avea însă deja statut de legendă. Persista senzația că îmi urmărea, din umbră, ceea ce făceam mai departe în viață. În special întrucât am ales să fac liceul la actualul „Jean Monnet”, localizat în cartierul Primăverii, gard în gard cu reședința familiei Ceaușescu. Însă activitatea mea la „protocol” s-a sfârșit oficial odată cu conferința partidului din 1982 și poza din revista „Cutezătorii”. Eram prea mare pentru flori la aeroport, congrese sau conferințe – dar totuși bun pentru altceva.

Imediat după conferința partidului (ce se organiza cu doi ani înainte de congres), Brădățeanu m-a dus la Casa Corpului Didactic (de lângă cinema Patria) pentru o audiție neobișnuită. Eram vreo 25 de copii, băieți și fete, fiecare pe rând apărea în fața unei comisii și trebuia să strige cât de tare putea: „Ia mai mânați, măi, să se-audă-n munți și văi!”. Era selecția pentru Plugușorul 1982, mai precis pentru cel ce urma să-l recite tovarășului, în fața sediului CC, de anul nou. Brusc, am intrat în panică: Plugușorul era o poezie lungă, avea o întreagă coregrafie atașată (costum de țăran, bici etc.) și eu nu stăteam prea bine cu învățatul pe de rost. Când mi-a venit rândul (eram printre ultimii) n-am avut ce face și am strigat cât am putut: tovarășii din comisie au fost impresionați. Am fost ales imediat. Brădățeanu a vorbit însă cu doi dintre ei și ulterior mi-a spus că a aranjat să nu mă duc la Plugușor, ci la spectacolul omagial din 30 decembrie (35 de ani de la proclamarea RPR) la care urma să participe întreaga conducere PCR – în frunte cu soții Ceaușescu, desigur.

N-a fost rău deloc. De fapt, împușcasem potul cel mare. Pentru două strofe recitate (în final micșorate doar la una), am chiulit – oficial – aproape tot trimestrul 1 de la școală, până și tezele mi-au fost reprogramate. E drept, s-a dus dracului și o săptămână de vacanță. Am mers zi de zi la repetiții la Sala Palatului (de la 8 dimineața la 6 seara), acolo unde spectacolul era regizat de Doru Năstase – cel ce realizase celebrele Drumul Oaselor și Trandafirul Galben. Un tip corpolent, cu temperament vulcanic, dar foarte simpatic. Semăna cu Peter Ustinov. În timpul repetițiilor, înjura ca la ușa cortului și toată lumea râdea cu hohote. A murit câteva luni mai târziu, după ce tovarășii l-au pus să refacă tot spectacolul pentru 1 mai 1983 în doar o singură zi și a făcut infarct din cauza stress-ului.

Doru Năstase adunase o serie de actori foarte apreciați la vremea respectivă pentru recitalurile de poezie patriotică – cu unii dintre ei m-am conversat și le-am luat autografe (cu dedicație!) într-un carnețel pe care-l mai am și astăzi: Amza Pelea, Florin Piersic, George Motoi, Gelu Nițu etc. Ba mai mult, la bufetul Sălii Palatului aveau Pepsi și cornete cu cremă de ciocolată. Practic eu cam șomam 90% din timp, în afara momentelor când eram chemat pe scenă să-mi recit cele două strofe. Îmi petreceam timpul fie în culise, fie cu actorii de pe-acolo, fie cu un ansamblu de balet format din gagici de clasa a IX-a și a X-a (eu fiind în a clasa a VII-a) care m-au „adoptat” și mă giugiuleau non-stop.

Repetițiile erau spectaculoase și de multe ori stăteam prin culise doar pentru a-l vedea la lucru pe regizor: Doru Năstase urmărea toate secvențele dintr-o lojă, înarmat cu o portavoce. Din când în când, răbufnea de se-auzea și dincolo de pereți: „Căcat, căcat, căcat! Unde sunt pionierii, tovarășa Apostol? Păi, aduceți-i pe scenă, că ne prinde dracu’ primăvara pe-aici. Alo, șoimii patriei, valea în culise, să vină uteciștii. Nu acum! Dar, când, mâine? Băi, frumoasa din pădurea adormită, e rândul tău, treci în față și recită. Mai tare… și mai tare… cât de tare poți, băi! Unde l-ați găsit pe blegul ăsta? Băi Animafilm, adormirea maicii domnului… Dați-i să mestece o gumă și un șut în cur să-și bage mințile-n cap. Alo, baletul din Galați, hai odată. Unde e muzica? Nu e asta, dobitocule, dă înapoi. Te distrug, te sparg! Ieși afară! Hai că sunteți de ‘Cascadorii Râsului’. Măi copii, îl iubiţi măi, pe nenea Doru? Ia să vedem dacă îl iubiţi! Mai tare, făcăleț, că nu se-aude în fundul sălii! Băi, Falconetti, mișcă-ți freza mai în față. Gelule, ce pizda mă-sii faci măi băiatule, nu mai știi versurile? Păi învață-le că ne ia mama dracului pe amândoi. Domnu’ actor, e ceva de râs acolo? Păi zi mai tare, să râdem toți. Ia vezi, tovarășu’ Popescu râde? Tovarășu’ Dincă râde? M-ați omorât, stop, stop, stop! Da’ acum vă omor eu pe voi. Ce e aici, măi, Cântarea României? Nu te uita la mine, uită-te în față, la tovarăși. Ce faci, plângi? Stai așa să vin la tine, să vezi tu plâns. Gata, nu mai pot, 5 minute pauză. O luăm de la început, anunță pe toată lumea.”

Partenera mea de montaj poetic era o fătucă de clasa a V-a pe nume Dana Mladin, la vremea respectivă blondă cu ochi albaștri, două cozi împletite și extrem de afurisită. Era o veterană a poeziilor patriotice și fusese solicitată în mod expres de tovarășa Ceaușescu la spectacol (confirmarea aici – vezi minutul 1:08). Tatăl ei era directorul întreprinderii Grivița Roșie, iar maică-sa lucra la miliție. Dimineața venea la repetiții adusă de un Mercedes negru, condus de șoferul lui taică-său. Micuța era cam prost crescută („nu beau Pepsi pentru că am acasă cât vreau„) și pârâcioasă, așa că mai mult o evitam (pe cât posibil). Chiar Brădățeanu mă pusese în gardă, să fiu atent ce vorbesc în preajma ei. Ce s-a ales de ea? Vreo 5-6 filme, după revoluție: Școala Vedetelor, Surprize-Surprize (era producător), iar de vreo 7 ani lucrează la Antena 1 (la Ciao Darwin și alte porcării din aceeași speță). Nici o surpriză 🙂

Niște tovarăși de la cadre m-au luat la întrebări după ce mă lăudasem micuței blondine că ai mei nu sunt membri de partid. „Ce apartenență politică au părinții tăi?”. „Nulă”, am răspuns eu savant. „Cum, nulă? Nu fac parte din vreo structură a partidului?” „Păi, nu”, am continuat. „Nu se poate. Mergi acasă, vorbește cu ai tăi și lămurește-te. Mâine vorbim din nou.” Dana cea bălaie îmi zâmbea cu tâlc: ea mergea acasă cu mașina neagră a lui tăticu’. Acasă, după ce am povestit întâmplarea, mama era să facă o criză de nervi: „Nulă? Cum ai putut să spui asemenea prostie? Trebuia să spui că nu știi!” A doua zi, ca să evite orice consecințe nefaste (pentru mine, desigur) mama și tata s-au înscris în ODUS (Organizația Democrației și Unității Socialiste, un soi de nepot mai cumsecade al PCR) iar eu am raportat mândru acest aspect; toată lumea a fost mulțumită.

În ultima zi înaintea spectacolului, mi s-a tăiat o strofă (cea dedicată tovarășului) și dus într-un studio improvizat pentru a o înregistra pe bandă (dacă se întâmpla ceva, puneau banda iar eu făceam play-back; n-a fost nevoie). Strofa respectivă am repetat-o de cel puțin 2-3 ori zilnic timp de 30 și ceva de zile, așa că mi-o amintesc și astăzi:

Tovarășei Elena Ceaușescu…
Floarea copilăriei noastre-i dăruim,
Bogat rodește în elevi chemarea
Ca buni școlari, și muncitori să fim!

Ăsta trebuia să fie cântecul meu de lebădă, anul următor urma să devin utecist și… adio protocol, poezii patriotice și beneficii colaterale 🙂 De atunci am mai fost doar la o emisiune TV pentru copii (tot cu o poezie) și am filmat o săptămână continuarea serialului Cireșarii (ulterior anulat). Și totuși… doi ani mai târziu, în noiembrie 1984 (ultima zi a Congresului al XIII-lea al PCR) m-am pomenit luat pe sus de la liceu de o mașină neagră, dus la Sala Palatului, îmbrăcat rapid în costum de pionier și informat că sunt rezervă pentru protocol întrucât se întâmplase ceva cu flăcăul ce trebuia să-i dea flori lui Ceaușescu. Până la urmă, după vreo 2 ore de așteptare, m-au chemat din culisele Sălii Palatului, mi-au pus un ditamai buchetul de garoafe în brațe, vreo 10 pionieri (adevărați) și șoimi ai patriei de mână, și m-au trimis să-l îmbrățișez pe dictator. Imediat după aceea, în timp ce sala aplauda cu frenezie și cânta celebrul Ceaușescu – PCR, un securist care probabil știa că sunt mai mare decât trebuia m-a tras în spate și mi-a zis „Stai aici, să nu te vadă tovarășa!”. Bref, după ce am ieșit din scenă, m-am schimbat la loc în hainele de liceu și o tovarășă m-a dus afară din Sala Palatului, la un autobuz care m-a lăsat aproape de casă, la Piața Aviatorilor (actualmente Charles de Gaulle). Mă simțeam umilit: eu, un veteran al protocolului – adus și debarcat în grabă, fără bomboane cubaneze și măcar o Lămâiță amărâtă… nu mă mai plăcea toar’șa? Se vede că nu (mai) era Brădățeanu pe-acolo…

În spatele dictatorului, la congresul al XIII-lea al partidului, noiembrie 1984; sursă: Fototeca online a comunismului românesc, cota 1/1984

Dar unde era, totuși, Brădățeanu? 20 de ani n-am știut nimic de el. Auzisem un zvon, cum că ar fi fost promovat și nu se mai ocupa de protocol și pionieri. Mult timp după revoluție, l-am reîntâlnit la Târgul ONG organizat de FDSC la Teatrul Național (prin 2000 sau 2001, parcă). Era stafia decrepită a unui securist de top: foarte îmbătrânit, adus de spate, cu dinții stricați și duhnind a tutun. L-am oprit pe hol și i-am spus cine sunt și de unde îl cunosc. S-a uitat lung la mine, apoi mi-a zâmbit și mi-a spus că a fost demult și nu ține minte prea bine… L-am întrebat ce mai face și cu ce ocazie pe la târg. Lucra la UNICEF. „Și cu ce vă ocupați la UNICEF?”. „Ei, sunt șofer…”, mi-a răspuns trist. Un an mai târziu mi-am făcut drum la UNICEF în speranța că îl voi revedea și vom depăna ceva amintiri. Nu știa nimeni nimic de el. Am căutat pe internet, am întrebat diverse persoane care ar fi putut să știe ceva despre Brădățeanu. Absolut nimic, nada. De fapt, era ca și cum nu existase vreodată.

Greu de uitat 1.1: Viața la „protocol”

(probabil că trebuie să citiți episodul 1.0 ca să înțelegeți ce urmează)

Drumurile la aeroport deveniseră obișnuință: nu trecea aproape nici o vizită de-a vreunui șef de stat în România fără ca eu și Daniela (de care v-am povestit în episodul precedent) să nu mergem la Otopeni la protocol. Deja era la latitudinea noastră să alegem cui dăm flori. Eu preferam să nu-l pup pe tovarășu’, dar în anumite situații n-aveam încotro. Mergeam două perechi (fată-băiat) dacă președintele aflat în vizită venea cu soția, sau doar eu și Daniela dacă respectivul venea fără consoartă. O scurtă listă (selectivă, bineînțeles) a celor pe care i-am pupat și le-am dat flori la aeroport include în primul rând un număr mare de președinți africani și din țările comuniste, că doar ăștia îl tot vizitau pe Ceaușescu:

  1. Samora Moisés Machel (Mozambic): un personaj simpatic; vroia să pară un Fidel Castro african – era îmbrăcat într-o uniformă soldățească kaki, cu caschetă și ochelari de soare, și l-a salutat pe nea Nicu de parcă mergeau la un meci de fotbal. Interesant: a doua lui nevastă s-a măritat (12 de ani după ce Machel a murit într-un accident de avion) cu Nelson Mandela.
  2. Ahmed Sékou Touré (Guineea): tipul era îmbrăcat într-o togă albă și avea și un fes la fel de alb. Avea o privire solemnă și nu m-a pupat când i-am dat florile.
  3. Canaan Sodindo Banana (Zimbabwe): ăsta era marioneta lui Mugabe, cel ce conducea în realitate țara. Un fost popă metodist ulterior condamnat pentru relații sexuale deviante. Huo!
  4. Jaber Al-Ahmad Al-Jaber Al-Sabah (emirul Kuweitului): nu știu ce dracu’ căuta ăsta în România, dar a fost o prezență oarecum exotică printre ceilalți. Cu toate că nu era prea arătos, a avut peste 40 de copii, iar numărul de neveste nu-l știe nimeni.
  5. Todor Jivkov (Bulgaria): cu toate că istoria l-a reținut altfel, toar’șu Jivkov a fost mega-meseriaș: după ce i-am dat florile l-a instruit pe un securist de-al lui să ne ducă în vizită în avionul prezidențial; ceea ce s-a și întâmplat!
  6. Regele Hussein al Iordaniei: mega cool, simpatic, îmbrăcat militar, cu un zâmbet pe care n-am să-l uit; după ce i-am dat flori și i-am zis celebrul „bun venit etc.”, a scos din buzunar câte un pachet de Juicy Fruit pentru fiecare pionier.
  7. Leonid Ilici Brejnev (URSS): un grăsan puturos și antipatic; doi ani mai târziu după ce l-am pupat s-a retras definitiv din viața politică, a făcut un infarct și a dat colțul.
  8. Gustáv Husák (Cehoslovacia): a venit în România cu un avion de linie ČSA; un tip modest și amabil – mi-a spus „mulțumesc” în română.
  9. Mobutu Sese Seko (Zair): cu tiranul ăsta a fost mai complicat ca de obicei; Brădățeanu a ținut morțiș să-i memorăm numele întreg (pe care l-am reținut până acum) și să-i urăm bun venit. Eu am fost cel care s-a oferit să o facă. Am făcut repetiții 2 ore înainte să aterizeze avionul prezidențial, dar mi-a ieșit perfect: „Tovarășe Mobutu Sese Seko Kuku Ngbendu Wa Za Banga, pionierii vă urează bun venit în Republica Socialistă România!”.
  10. Yasser Arafat (OEP): nea Arafat venea foarte des în România, așa că l-am pupat de cel puțin 3 ori; în general descindea vara, și mergea cu nea Nicu la Neptun pentru un scurt concediu pe malul Mării Negre.
  11. Muammar Al-Gaddafi (Libia): șmecherașul ăsta era mare prieten cu Ceaușescu, aproape că n-am avut când să-i plasăm florile între îmbrățișări și conversații afabile; n-arăta rău, era chiar un bărbat bine la vremea aia. Umbla exclusiv îmbrăcat în militar.

Cu „tovarășul” și „tovarășa” la aeroportul Otopeni, 1979

Desigur, au mai fost și alții – dar i-am uitat. Probabil n-au avut mai nimic deosebit pentru a-i reține peste atâția ani.

În timp, au apărut și fețe noi la protocol: vecina (și colega) mea Mihaela, Gabriela de la „A”, Florin (coleg de-al meu) etc. Una dintre preferatele lui Brădățeanu era Cleopatra, de la clasa paralelă cu a mea. O blondă cu privire clorotică, cu părul țesut într-o uriașă coadă bălaie. Prima dată când a fost la protocol a fost și ultima. Cum vă povesteam în episodul precedent, înainte de a ajunge pe pista aeroportului și a înmâna florile, eram cazați vreo 3-4 ore în salonul galben de la Otopeni. Acolo pierdeam timpul jucând fazan sau spunând bancuri. Știam (fără să-mi spună nimeni) că prin decor erau microfoane, ba chiar zărisem unul lângă un ghiveci cu flori. În toiul plictiselii, Cleopatra a avut nefericita idee să ne spună un banc despre familia Ceaușescu. Degeaba i-am făcut semne disperate să tacă, n-am putut s-o opresc. Mi-am acoperit urechile și m-am prefăcut că mă uit pe geam. Cinci minute mai târziu, hopa și Brădățeanu sus pe scări. O ia pe Cleopatra deoparte, îi spune două-trei vorbe cu zâmbetul pe buze și o trimite înapoi pe canapeaua unde ne făceam veacul. Eram încremenit de frică, aveam senzația că am intrat într-un bucluc teribil cu toții. După ce Brădățeanu a plecat, am întrebat-o la ureche: „Ce ți-a zis tovarășu’ Brădățeanu?”. Cleopatra s-a încruntat puțin: „M-a întrebat de unde știu bancul pe care vi l-am spus”. N-am fost curios să aflu ce i-a răspuns. În trimestrul următor, părinții au mutat-o la altă școală. Habar n-am dacă din cauza gafei de la protocol, cert este că de atunci n-am mai văzut-o niciodată.

La Congresul al XII-lea al PCR am fost duși la Sala Palatului pentru protocol: eu, Daniela, vecina mea Mihaela și colegul meu Florin. Perechile erau împărțite astfel: eu cu Daniela îi dădeam flori lui nea Nicu, iar Mihaela și Florin tovarășei. Florin era nou venit în clasa a 4-a și era un băiat arătos – Mihaelei îi plăcea de el. Drept urmare, simpatica mea vecină s-a dus la Brădățeanu pe holul Sălii Palatului și – nici mai mult, nici mai puțin – l-a rugat ca ea și Florin să-i dea flori lui nea Nicu. Nu știu și ce altceva i-a mai spus, că – 10 minute mai târziu – perechile s-au schimbat: Florin cu Daniela mergeau la nea Nicu, iar Mihaela și cu mine am fost retrogradați la tovarășa. Au fost ceva lacrimi de frustrare, dar așa era viața la protocol – uneori trebuia să mai pupi și un obraz de mâna a doua!

Petrecere de ziua mea de naștere, 1983: în stânga mea – Daniela și Mihaela; în dreapta mea – Monica și Roxana.

Desigur, statutul de pionier de „protocol” aducea și câteva avantaje în afara activității la aeroport sau la congrese, conferințe și plenare. Întrucât eram considerat pionier de vază, pupător de tovarășu’ și tovarășa – și pe deasupra foarte drăgălaș și cuminte – am fost trimis împreună cu Daniela (veșnica mea colegă de protocol) la o petrecere organizată în seara zilei de 7 octombrie 1979 (într-o duminică) de ambasada RDG-ului (Republica Democrată Germană, pentru uituci). Se aniversau 30 de ani de la proclamarea RDG și nemții comuniști sărbătoreau cu fast.

Pionierii redegiști nu aveau uniformă și nici inel la cravată, așa că ni s-a îngăduit să venim îmbrăcați ceva mai casual:  doar cu o cămașă albă și cravata roșie la gât, dar în rest cum vrem noi (sau, mă rog, părinții). Așadar, aveam pantaloni din catifea maro și un sacou bej pe care-l primisem într-un pachet de la nașa mea din Paris. Cravata de pionier era ca nuca-n perete, dar ce mai conta!

Asemenea opulență nu mai văzusem vreodată: jumătate de ambasadă era amenajată ca spațiu de joacă și distracție pentru copii. Cu concursuri, standuri cu mâncare și dulciuri, un ring de dans unde se auzeau ABBA și Boney M, vreo 2-3 clovni și animatori, măsuțe de socializare cu sucuri, cacao cu lapte, biscuiți (neobișnuiți!) și ciocolată etc. Până și Brădățeanu (ce ne însoțea acolo pe post de bodyguard) era stupefiat. Ceilalți copii erau de vârsta noastră, de la ambasadele țărilor comuniste și din tratatul de la Varșovia: ruși, polonezi, cehi, unguri, bulgari, ba chiar erau și vreo 2 mongoli și un chinez.

A fost prima mea escapadă la un party adevărat: păstrând proporțiile – era și de băut, și haleală la discreție, și gagicile nu erau de lepădat: pusesem ochii pe o nemțoaică oacheșă de clasa a 5-a, cu ochelari și codițe blonde împletite. După ce-am vrăjit-o cu un pic de franceză și o cacao caldă, m-a luat de mână și m-a dus în spate, în grădină, la un balansoar ascuns de ochii nenumăraților securiști de toate națiile ce împânzeau ambasada. Când credeam că urmează să ne jucăm de-a doctorul, a scos din buzunar un „More” superlong și l-a aprins, tacticoasă. Apoi mi l-a întins. Pe vremea aia, țigările mi se păreau cam ce ar fi drogurile injectabile în zilele noastre așa că am refuzat-o politicos. A zâmbit și a pufăit jumătate din țigară, după care a aruncat-o atent peste gard. M-a pupat pe obraz și m-a tras înapoi în clădire, acolo unde era o zarvă indescriptibilă.

Am câștigat vreo 3 concursuri (gen aruncat cu inele, tras cu arbaleta) și m-am ales cu vreo 5-6 insigne – pe care le mai am și astăzi – o căciulă și multe bomboane. Atât de multe încât le-am împărțit cu Daniela în drum spre casă. Brădățeanu ne-a ridicat de la sindrofie pe la 11 noaptea și am ajuns acasă fericit și ușor matol de la prea mult Sinalco.

Pe măsură ce treceau anii, la protocol lucrurile începuseră să se cam strice: nu mai plecam cu atât de multe ore înainte la aeroport (și asta însemna că stăteam mai mult pe la școală), bomboanele de ciocolată pe care le primeam la final au fost înlocuite cu niște amărâte de bomboane cubaneze, iar Dacia neagră cu care ne întorceam nu ne mai lăsa la școală, ci la aeroportul Băneasa: nici mașinile Securității nu mai aveau suficientă benzină. N-am să uit vreodată oamenii de pe trotuare ce erau aduși pe traseu, cu stegulețe și garoafe, să-i întâmpine cu „entuziasm” pe nea Nicu și oaspeții săi. Când ne întorceam de la protocol, coloana oficială trecuse cu câteva minute înainte (noi plecam după ea de la aeroport) și amărâții erau conduși, după vreo 3 ore de stat fie în soare, fie în frig, către niște autobuze ponosite ce-i duceau înapoi la muncă.

Chiar și Brădățeanu era mai posac și fără chef – în țară lucrurile se stricaseră și mai tare: cozile la mâncare erau tot mai lungi, iernile erau tot mai grele. Începuse perioada cea mai neagră a epocii de aur.


În episodul următor: prima mea apariție în presă; cum am trecut de la pupături la recitări; „Drumul Oaselor” se intersectează cu osanalele; ultima întâlnire cu tovarășul Brădățeanu.

Greu de uitat 1.0: Să facem cunoștință cu tovarășul Brădățeanu

Primii 8 ani de școală (1976-1984) i-am urmat la școala generală nr. 11, din strada Monetăriei colț cu Kiseleff. Directoarea școlii era (și încă este) vecină cu noi. Asta, dar și faptul că școala era la distanță de două stații de troleibuz (celebrul 81, circula pe Kiseleff de la aeroport la gară!) de casă i-a convins pe ai mei să mă înscrie acolo, în frumoasa toamnă a anului 1976.

Clădirea școlii este monument istoric și a fost construită de arh. Ion Mincu, însă pe atunci nu se afla într-o stare prea grozavă: băncile în care învățam erau de pe vremea lui Caragiale, pereții erau crăpați și scorojiți iar încălzirea se făcea cu sobe. Totuși, era cotată ca fiind o școală bună și – am aflat ulterior – una dintre așa-numitele „școli de protocol”, cele care furnizau copii drăgălași la diverse evenimente la care participau soții Ceaușescu.

În toamna anului 1977 (clasa a 2-a) am revenit la școala nr. 11, după ce din martie până la sfârșitul anului școlar am învățat în clădirea liceului Nicolae Tonitza (școala noastră fusese serios afectată de cutremurul din 4 martie și a fost reparată și consolidată).

Spre sfârșitul anului, am fost făcut pionier într-o ceremonie organizată la muzeul PCR, unde – alături de conducerea școlii, doamna învățătoare Fluierașu și părinți – au participat și vreo doi-trei tovarăși cu ochi albaștri.

Șeful lor era un tip arătos: înalt, bine făcut, cu părul blond-roșcat și o mustață groasă, de asemenea roșcată. Îmbrăcat mereu la costum, îngrijit, zâmbitor, pus pe glume. Știa să se facă simpatic și era mai tot timpul prin școală, îl vedeam în pauze și chiar după ore. Venea cu pionierii la desele noastre vizite la muzeul PCR (care era vis-a-vis de școală), la serbări, ba chiar și la unele ședințe cu părinții. Habar n-aveam cu ce se ocupă, dar ni s-a spus că e „tovarășul Brădățeanu”.

Legendă: pe rândul de sus: N/A, d-na Mușat (director școală), d-na Fluierașu (învățătoare), d-na Antoniu (șefa cu pionierii și partidul pe școală), cpt. Dan Brădățeanu, „doamna de la muzeul Partidului”. Rândul de jos: Dana Săvuică (da, chiar ea, prima româncă cu poză în Playboy!), Radu Corlan (premiul Oscar în 2012 pentru tehnologie de film), Mihai Anton (ex-soțul Geaninei Corondan), Daniela Badea, N/A, Bogdan Raica, subsemnatul, Gabriela Brotea, Mihaela Roman, Ion „Kuki” Tripa.

L-am văzut prima oară în uniforma albastră, cu trese aurii, abia în clasa a 4-a, când fusese proaspăt avansat. Era un securist de treabă, mirosea bine (parfum + tutun) și se purta frumos cu copiii. Ulterior am putut constata că ne proteja de anumite incidente neplăcute (după cum veți vedea în episodul următor).

După încheierea ceremoniei, tovarășul Brădățeanu a făcut un soi de ședință cu părinții și în final a anunțat-o pe mama mea și pe mama Danielei Badea că eu și cu Daniela am fost selectați pentru „protocol”. Adică, din când în când, ne vor duce la aeroport sau în alte locuri pentru a da flori tovarășilor Ceaușescu sau unor șefi de stat ce vizitează România. Și cum vom fi anunțați doar cu o zi înainte, să avem mereu pregătită o uniformă nouă, curată, fără improvizații.

Mama era relativ disperată, dar n-avea cum să se opună: doamna directoare Mușat (ce locuia – și încă locuiește – la două case distanță de noi) i-a spus că n-are argumente să se împotrivească. Și că nu trebuie să-și facă griji – că sunt un copil frumos și isteț, că e bine pentru viitor, că e bine și pentru școală și așa mai departe. Bref, căzuse o pleașcă peste familia Florea.

Prima mea ieșire la pupat de comuniști a fost în 1978, în toamnă. Aveam 9 ani (clasa a 3-a), toate analizele în regulă, uniforma de pionier impecabilă iar șnurul de comandant de grupă era roșu precum ketchup-ul bio din zilele noastre. La ora de aritmetică, tovarășul Brădățeanu a întredeschis ușa, ne-a făcut un semn – doamna învățătoare a înțeles – eu și colega mea Daniela Badea am sărit din bănci și am plecat agale spre mașina bleumarin care ne aștepta în fața școlii. Tovarășul Ceaușescu venea dintr-o vizită oficială de prietenie de prin Africa și am fost doar noi doi de data asta. Am plecat în prima „misiune” la aeroportul Otopeni.

Otopeniul nu mi-era necunoscut, fusesem de câteva ori acolo până atunci. Însă avea un farmec aparte, era locul de unde se pleca în străinătate. Prima dată când am fost la un aeroport a fost prin 1975, la aeroportul Băneasa, pentru un zbor de agrement de 30 de minute deasupra Bucureștilor. Eram cu bunicul meu și am zburat cu un avion rusesc, IL-18.  Țin minte că stewardesa era frumoasă foc și semăna cu blonda din ABBA (standardul meu de frumusețe pe atunci). Mi-a dat o bomboană și mi-a arătat clădirile și cartierele până aproape de aterizare. Pe atunci zborul era un adevărat ritual, se întâmpla rar. Aeroporturile erau strălucitoare (chiar și Băneasa, nu mai vorbesc de Otopeni), super curate, bărbații miroseau a colonie fină și tutun de pipă iar femeile arătau precum zeițele, elegante și semănând cu actrițele din filmele lui Fellini sau Duccio Tessari. Stewardesele pe care le vedeam prin aeroport erau Miss France, Miss Sweden și Miss Italia… în orice moment, mă așteptam să-i zăresc pe Alain Delon sau Lino Ventura, precum în celebrele scene din Clanul Sicilienilor la Orly. Între timp, aeroporturile s-au cam ponosit. Băneasa, înainte de a fi scos din circuit, aducea binișor cu o autogară ceva mai spălată. Bărbații eleganți nu-i mai găsești decât în VIP Lounge iar femeile sculpturale au fost înlocuite de tot felul de arătări – fie tinere durdulii, cu blugii rupți în genunchi – fie dudui-comisar, cu priviri reci și haine ponosite…

Pe drumul către aeroport, mă gândeam la avantajele mersului la protocol. În primul rând, lipseam de la școală. Mult! În al doilea rând, eram împreună cu Daniela Badea – toți colegii mei de clasă erau îndrăgostiți de Daniela, încă din clasa 1. Deci erau super-invidioși… În al treilea rând, era o experiență ciudată (și terifiantă în același timp): o să-l vedem de aproape pe Ceaușescu, ba mai mult, o să-l atingem! În al patrulea – dar nu ultimul – rând, aveam senzația că intru într-un grup privilegiat: probabil că urma să am și alte beneficii de pe urma protocolului (pe vremea aia, asta se măsura în Pepsi, bomboane și note ceva mai bune).

Evident, acasă am fost crescut într-o cultură a urii față de Ceaușescu și nevastă-sa: se spuneau bancuri politice, tata asculta Europa Liberă în fiecare seară, când veneau prieteni de familie în vizită fraza cea mai des auzită despre conducerea țării era „oare când scăpăm de nenorocitul ăsta…”. Dacă televizorul se nimerea pe vreun spectacol omagial sau discurs de-al odiosului era fie închis sonorul, fie închis de tot. În bibliotecă aveam „1984” și „Pavilionul canceroșilor” (Soljenițîn) în franceză, trase la xerox. Primisem instrucțiuni precise să nu suflu vreun cuvânt despre astea și eram conștient că ai mei ar putea avea necazuri dacă spuneam vreo tâmpenie de față cu Brădățeanu (sau în vreun loc nepotrivit).

La Otopeni, salonul galben era un soi de Cape Canaveral al protocolului. După ce am coborât din mașină, o tovarășă de la „pionieri” (adică de la organizația de pionieri pe capitală) ne-a inspectat uniforma, ne-a îndreptat cravatele, ne-a stropit cu un aromatizator de cameră (!) cu miros puternic de lămâie (da, lui toar’șu îi plăcea mirosul de citrice!), și apoi ne-a trimis să zăbovim la etaj. Acolo erau două canapele din catifea stacojie (n-am înțeles niciodată de ce îi spunea salonul galben), o scrumieră cu picior, două mese de cafea, niște ghivece imense cu plante și cam atât. Ulterior am aflat că mai erau și câteva microfoane, dar alea nu se vedeau. Brădățeanu ne-a urmat curând, căci începea instructajul de zbor. Pardon, de pupat.

Tovarășul Brădățeanu mi-a adus un șnur galben, de comandant de detașament. Se vedea treaba că pe nea Nicu nu-l pupă decât pionierii de rang înalt. Pe Daniela au lăsat-o așa cum era, avea trese galbene pe bune. A fost comandant de detașament până când au făcut-o (mă rog, a fost aleasă) comandant de unitate, prin clasa a 5-a. Apoi, câteva instrucțiuni binevenite.

O să mergem la scara avionului cu tot cu buchetele de flori (vreo 35 de garoafe roșii și albe, ferigi, funde multicolore). Buchetul se ține cu mâna dreaptă pe cotor și cu florile odihnindu-se pe mâna stângă, ușor ridicate în sus. Așteptăm până când se apropie cuplul prezidențial însă nu plecăm până când nu ni se dă semnalul (adică un ghiont în spate). De regulă, după ce se salutau cu toată cohorta de tovarăși veniți să-i aștepte. După ce se dă semnalul, mergem în pas alert până la cei doi tovarăși, ne oprim în fața lor și le oferim buchetele. Fiecare cu textul lui. Al meu era ceva de genul ăsta: „Tovarășe secretar general, pionierii României vă urează bun venit în scumpa noastră patrie, Republica Socialistă România!”; Daniela continua cu: „Tovarășe președinte, vă mulțumim pentru condițiile minunate pe care ni le oferiți!”. Îi pupăm pe ambii obraji. După ce buchetele sunt preluate, ne întoarcem în pas alergător de unde am venit – reper: tovarășul Brădățeanu. Stăm cuminți până când se termină ceremonia.

Am stat pe-acolo vreo 3 ore. Nu ne-am plictisit, am jucat fazan, ne povesteam vacanțele. La început a stat și Brădățeanu cu noi. Fuma aproape non-stop. Carpați, parcă. L-am văzut fumând și țigări mai bune, dar pe-atunci încă se mai găseau țigări albaneze, bulgărești sau vietnameze iar țigările românești nu erau chiar proaste. Avea degetele îngălbenite de la tutun iar mustața parcă era mai roșcată în anumite locuri. Noi am primit câte un suc, dacă nu mă înșel.

Chiar înainte să plecăm spre pista aeroportului, a venit un tovarăș care a stat îndelung de vorbă cu Brădățeanu și se tot uita la noi. Mai târziu am aflat că era Gheorghe Pană, viitorul primar al Bucureștiului (din 1980). Pe vremea aia se ocupa și el cu protocolul, pionierii și de-astea. La scara avionului totul s-a petrecut exact așa cum ne-a instruit Brădățeanu. Nea Nicu m-a strâns în brațe și i-am remarcat obrajii stafidiți și plini de pete. Mirosea a lavandă ieftină și purta la încheietură un ceas de aur, marca Rolex. Am alergat înapoi la Brădățeanu, care zâmbea pe sub mustăți – semn că era mândru de noi. După ce tot alaiul s-a îndreptat spre aeroport, am plecat agale spre salonul galben. La etaj nu mai puteam urca, erau tovarășii. Am mers direct spre ieșire și în vestibul am primit fiecare câte o pungă cu bomboane de ciocolată. Erau fabulos de bune! Ne-am urcat în mașina bleumarin, și ne-am întors la școală în urma coloanei de mașini negre. Am fost predați în cancelaria doamnei directoare, cu felicitările de rigoare. În clasă nu mai era nimeni, orele se terminaseră; ne-am luat ghiozdanul din bănci și ne-am dus acasă. Mergeam amândoi cu troleibuzul 81 două stații pe șoseaua Kiseleff până la strada Docenților. Acolo drumurile ni se despărțeau.

Cu Daniela Badea, într-o excursie cu clasa la Giurgiu în 1977

Au urmat ani buni de mers la aeroport. Uneori chiar zile de-a rândul. Dar nu numai acolo: am ajuns și la Sala Palatului, pe stadionul 23 August, la Piața Scânteii și oriunde mai era nevoie să dăm flori familiei Ceaușescu și altor tovarăși care ne onorau cu prezența. În timp, echipele de pionieri se multiplicaseră – au apărut și alți băieți și fete (nu mulți!) din clasa mea sau din altele. Erau părinți care nu înțelegeau de ce copiii lor nu erau selectați să meargă la protocol. Alții care insistau să stea de vorbă cu Brădățeanu, să-l convingă că odraslele lor erau suficient de chipeșe și de istețe ca să fie luate la protocol. În sfârșit, pe atunci nimeni nu se gândea că peste 10 ani chiar o să scăpăm de Ceaușescu.


În episodul următor: Brejnev, Jivkov, Mobutu, Regele Hussein și alți șefi de stat atinși de saliva subsemnatului; ce s-a ales de tovarășul Brădățeanu; Cleopatra exilată de la protocol; cum am ajuns rezervă la Congresul al XIII-lea.

„Greu de uitat”: amintiri din puțul memoriei personale

Nu cu mult timp în urmă, după o petrecere cu mult whiskey și mâncare puțină, cineva mi-a sugerat să-mi scriu memoriile. Nu mai țin minte dacă am zâmbit sau am înjurat, cert e că nu mi s-a părut o idee rea. Așa că m-am hotărât să o fac pe blog.

Voi începe cu cea mai interesantă perioadă: anii de școală generală. Și asta pentru că timp de 6 ani, pe lângă mersul la școală mai mergeam undeva: la dat flori. Cui? Soților Ceaușescu și șefilor de stat ce aterizau la București în „vizite oficiale de prietenie”. Ulterior, am ajuns și un experimentat recitator de versuri patriotice. Nota bene: în vremurile acelea, asemenea oferte erau de nerefuzat.

E bine să știe toată lumea: am pupat (pe obraz!) vreo 20-30 de președinți, prim-miniștri sau regi (printre aceștia: Leonid Brejnev, Yasser Arafat, Kim Il Sung, Robert Mugabe și, firește, Nicolae Ceaușescu); am recitat poezii la spectacole grandioase însă de tristă amintire; era cât pe-aci să joc într-un sequel la Cireșarii și am pozat pentru vreo două coperți ale revistei Cutezătorii (un fel de Playboy pentru pionieri).

Serbare de sfârșit de an școlar, clasa 1, 1976: discursul de mulțumire

Poveștile mele vor fi cu dictatori, securiști, nomenclaturiști, actori români celebri, psihopați, politicieni din zilele noastre și alte personaje pitorești din anii ’80 și ’90. Marea majoritate din ei au dat colțul și, probabil, fierb la foc liniștit în cazane cu smoală.

Dacă v-am făcut curioși, atunci urmăriți pe GarageBlog postările ce vor urma.

Ioan Petru Culianu despre România


Ioan Petru Culianu şi mentorul său, Mircea Eliade (sursă: jurnalul.ro)

Se poate afirma fără ezitare: România este pe primul loc în ce privește prostia Inteligenței sale… Faptul că Securitatea a tolerat vreme de aproape douăzeci de ani nebunia patentă a lui Ceaușescu și starea de necrezut a întregii țări, devenită rușinoasă Etiopie a Europei, arată nivelul ei de inteligență. Această mașină ruginită, care probabil absorbea aproape întregul venit național pentru a controla corespondența și telefoanele unor persoane inofensive, pentru a organiza zece schimburi zilnice de pază și cordoane de milițieni de tot soiul la locuința vreunui pașnic dizident, se considera desigur satisfăcută cu privilegiile pe care le deținea în statul ceaușist. Deși oricine își putea da seama cât de mizerabile erau aceste sacrificii.

Cu Ceaușescu limita admisibilă a literaturii era așa-numitul procedeu Constantin Țoiu: poți spune ce poftești despre trecut, atâta vreme cât afirmi: „Iar apoi veni lumina!”… Puțini scriitori au reușit să depășească „procedeul Țoiu”: Marin Preda în hidosul roman „Cel mai iubit dintre pământeni”, atât de prost încât până și Constantin Noica l-a lăudat (despre Noica se știa că opțiunile sale trebuie întotdeauna luate de-a-ndoaselea), Gabriela Adameșteanu în „Dimineața pierdută” și, sistematic, Augustin Buzura în toate romanele sale.

Aceasta este, cred, o prejudecată de nezdruncinat care va marca încă secole de-a rândul atitudinea dominatoare a occidentalului față de popoarele neoccidentale: pe de o parte, el este pentru independența lor etc., pe de altă parte, e cuprins de oroare de îndată ce se gândește că indigenii n-ar putea trăi fără pastă de dinți și carte de credit Visa.

Lecția tristă a fondurilor structurale

Mult-trâmbițatele fonduri (structurale) europene – așadar, cele post-aderare – au ajuns adevărate sperietori pentru antreprenorii sau activiștii non-profit români. Cu toate că, la prima vedere, depunerea unei cereri de finanțare pentru un proiect oarecare pare o joacă de copii: utilizarea unei interfețe web este remarcabilă, însă adevărata epopee începe abia după aceea. Aplicantului i se solicită, la propriu, un munte de documente – Himalaya, nu Făgăraș! – dintre cele mai neverosimile. N-am să stau să le enumăr aici (nici nu am suficient spațiu!), însă trebuie spus că majoritatea acestora se referă la verificarea existenței de facto a instituției ce urmează să gestioneze fondurile ce urmează a fi primite. Într-o măsură excesivă, statul se asigură că banii nu încap pe mâna vreunei instituții ce este deja în faliment sau care nu și-a plătit, până la ultimul leu, impozitele și taxele.

Evident, atâta vreme cât vorbim despre hârtii – orice este posibil. Metoda aleasă de autoritățile contractante nu este, desigur, infailibilă. În plus, lipsa unui aparat specializat în evaluare și monitorizare oferă nenumărate șanse ca proiectele (ulterior finanțate) să încapă pe mâna unor instituții „curate” dar lipsite de cele mai elementare abilități de management financiar și de proiect. Oricum, aprobarea și semnarea contractului de finanțare nu sunt cele mai dificile momente din viața unui astfel de proiect – urmează calvarul găsirii fondurilor pentru contribuția aplicantului și – mai ales – raportarea financiară și decontarea cheltuielilor.

Una dintre concluziile firești ce se pot trage după 3 ani de fonduri europene post-aderare în România este că un proiect finanțat printr-un mecanism structural va aduce pierderi financiare instituției ce-l gestionează. De altfel, experiența derulării unor programe similare în țări precum Cehia, Polonia, Slovacia și Ungaria arată că nenumărate firme și organizații non-profit au falimentat sau au întâmpinat dificultăți insurmontabile din pricina angajării unor proiecte ce le depășeau capacitatea de lucru. Sunt curios câte organizații românești au trecut prin situații asemănătoare, mai ales că procedurile de lucru adoptate aici sunt și mai complicate decât cele utilizate de vecinii noștri europeni.

Practic, dacă o mare parte din energia echipei de proiect este centrată spre satisfacerea cerințelor excesiv birocratice ale instituției finanțatoare și/sau către raportarea narativă și financiară, atunci rămâne puțin timp pentru activitățile propriu-zise. În realitate, trebuie să ai două echipe active în cadrul proiectului – una care se ocupă de activitățile propuse și o alta ce gestionează birocrația aferentă și raportările obligatorii.

În aceste condiții, procedurile de finanțare a proiectelor prin fondurile europene post-aderare sunt cu adevărat descurajante. Teama de birocrația excesivă – și chiar de faliment sau incapacitate de plată – forțează multe instituții oneste să se abțină de la implicarea în proiecte cu bani europeni. Paradoxal, acestea sunt mult mai costisitoare și complicate (din punct de vedere al documentației și raportării) decât cele derulate cu ajutorul unui credit de la o bancă oarecare.

Eterna criză a bunului simț

Spre sfârșitul anului trecut am constatat, în concordanță cu peisajul politico-economic din România, că pe meleagurile mioritice încă nu ne-a vizitat vreo criză. De asemenea, anticipam că vom fi vizitați de numita „criză” pe la mijlocul lui 2010. Sunt nevoit să recunosc că am greșit pe jumătate. Am fost un optimist. Anul trecut România a traversat, fără îndoială, o criză profundă – cea a competenței și a bunului simț economic și social.

Pregătită de măsurile deopotrivă nepopulare și inconștiente din 2009 – impozitul forfetar, politizarea totală a administrației publice și instituțiilor deconcentrate, managementul dezastruos al fondurilor post-aderare și lista poate continua – a venit vremea „recoltei”: proteste sindicale generalizate din luna martie încolo, o cifră neverosimilă (s-au vehiculat fie 1.000.000, fie 500.000) de șomeri, sectorul IMM pe butuci, evaziunea fiscală în creștere dramatică, scăderea drastică a consumului, abandonarea (sau întârzierea) proiectelor de dezvoltare a infrastructurii etc. În paralel, spectrul politic este într-o fierbere permanentă dar nejustificată iar instituțiile statului (în mod special școlile, finanțele publice și administrația locală) sunt paralizate sau incapabile să-și exercite atribuțiile în mod coerent. Evident, la toate acestea se adaugă și momentul când primele zeci de mii de disponibilizați (din primăvara și vara trecută) vor epuiza perioada în care primesc alocații sociale, iar statul român nu va avea suficiente resurse financiare pentru a susține un buget nerealist.

Asta este criza pe care începem, în curând, să o parcurgem. Orizontul de așteptări – reacții guvernamentale de impact sau mișcări spectaculoase pe piața muncii – este redus sau invizibil. Privind lucrurile din punct de vedere economic, era ușor de prevăzut ce se va întâmpla anul acesta. Prilejul (pentru guvern) de a adopta o seamă de măsuri – în principiu, la mintea cocoșului – a fost ratat cu desăvârșire: o creștere a TVA-ului cu 2-3% (de exemplu) ar fi inhibat consumul (acest lucru fiind benefic într-o perioadă de criză) și ar fi forțat consumatorii individuali și/sau companiile să economisească sau să-și concentreze resursele financiare către investiții puține – însă durabile, serioase.

Blocajul economic nu este cauzat de nivelul actual al TVA-ului, ci de lipsa de lichidități și de incapacitatea managerială dovedită de majoritatea instituțiilor alimentate din bugetul de stat. România este, din păcate, un stat „consumator”, nu „producător”, iar menținerea actualului nivel al TVA-ului antrenează fie o creștere nejustificată, fie o scădere nesemnificativă a cheltuielilor. De aici rezultă un deficit bugetar și mai amplu decât cel prognozat, iar economia românească este sensibilă la acest capitol.

Adevărata criză a sosit în România. Se află printre noi chiar dacă nu o vedem: e ascunsă printre cumpărăturile din căruciorul de la supermarket, în autobuzul aglomerat, prin șanțurile de pe bulevarde, printre rândurile scrisorilor de la administrația financiară. Vine după un popas trist în Grecia, unde – deși întotdeauna e mai mult soare și cerul este mai albastru ca la noi – iarna trecută a fost frig și înnorat.

Frumoasa din pădurea adormită

Din iarna trecută (2008) privim cu toții – neputincioși dar scandalizați și perfect conștienți de ce se întâmplă – cum democrația și bunul simț din România se duc – încetul cu încetul – pe apa Sâmbetei. Iar acum ritmul s-a accelerat. Asociațiile civice – și în primul rând Pro Democrația – sunt ca și inexistente în acest peisaj sinistru, fiind preocupate cu proiecte PHARE derizorii și cu mici restructurări dictate de contextul economic trist din anii 2009-2010. Asociația Pro Democrația, bunăoară, trăiește o perioadă neagră. Cea mai cunoscută organizație civică românească – inițiatoarea proiectului de lege privind votul uninominal – nu a fost capabilă să observe ultimele trei runde de alegeri (parlamentare, europarlamentare și prezidențiale) într-o manieră profesionistă și eficientă.

Guvernul PSD/PD-L și ulterior exclusiv PD-L – cel mai slab din istoria all-time a României – a creat un haos și o instabilitate economică inimaginabile anul acesta, ca să nu mai vorbesc de dimensiunea socială îngrijorătoare pe care o va avea așa-numita „criză” prin luna iunie… Totul a început cu celebrele ordonanțe de urgență nr. 3/2009 (care prevedea semnarea unui angajament de loialitate față de primul-ministru) și nr. 105/2009 (privind ocuparea funcțiilor de conducere a serviciilor deconcentrate – mascarade de concursuri cu candidați unici și recomandări de la partid).

În aprilie 2009, guvernul a introdus impozitul forfetar (ce a falimentat, închis sau pus în „hibernare” circa 25% din firmele românești), dovedindu-se de-a dreptul abject în „gândirea” pe termen lung a perspectivei economice. Am așteptat cu speranță trezirea sectorului asociativ din hibernarea soră cu moartea, am crezut că societatea civilă se va scutura – precum un urs grizzly – și își va ascuți repede colții tociți de atâta plictis și ineficiență. Evident, nu s-a întâmplat nimic.

Au urmat alegerile europarlamentare (cu deturnări de fonduri, fraude electorale incredibile etc. – vezi candidatura EBA, epopeea Iacob-Ridzi, Becali etc.) și – după o vară lungă și leneșă – au venit alegerile prezidențiale. Am constatat cu această ocazie că nici măcar faptul că președintele în funcție al României se folosește fără nici o jenă de un referendum în scop electoral personal nu a ridicat vreo sprânceană în rândul ONG-urilor.

Concluzia pe care o trag este că nu mai mișcă nimeni nimic. În acest moment se pare că oamenii nu mai au nevoie de organizații civice. Cetățeanul român intelectual non-căpșunar (adică fraierii care au rămas în țară, după 1990) nu mai dă nici o ceapă degerată pe Pro Democrația și celelalte asociații civice. Întrebarea fundamentală este, însă: „până când?”.

Horezu by night

Săptămâna trecută am ajuns prin Horezu, la un curs de participare publică. Horezu – adică olărit, Mănăstirea Hurez, Cheile Oltețului ș.a.m.d. plus vreo juma’ de tonă de intelectuali care din păcate au dat colțu’ – gen I.G. Duca etc. Yeah, right. Pașcani, Balș, Salonta, Horezu – the same shit. Blocuri cu magazine la parter de-a lungul unei șosele prăfuite, câini vagabonzi fără covrigi în coadă, două pensiuni prăpădite și trei cârciumi ce servesc aceeași mâncare. „Horrorezu”, mai precis.

Am stat la așa-numitul Han Horezu (sic!) care joacă în comunitate un triplu rol – hotel, bufet comunal și autogară. În alte roluri: o familie (numeroasă) de ploșnițe, țânțari cât cuprinde, igrasie, jumătăți de prosoape, mult jeg și ceva smell-uri dizgrațioase. Ca să nu mai vorbesc de cafeaua la ibric pe post de espresso (cea mai puțin dureroasă doctorie) sau de cele trei calorifere de pe balcon…

Într-o seară am ieșit pe la ora 11 jumătate să-mi iau ceva de băut (apă, desigur). Horezu by night este pustiu precum ștrandurile iarna. O stradă foarte smart amenajată, cu felinare pe mijloc, cu magazine de o parte și de alta – dar fără cafenele sau berării, vorba-aia, aici se bea la domiciliu – golită de conținut uman. Sau de vreun zumzet comercial. Silenzio. Noroc cu stația de benzină, cel mai animat punct din localitate la acea oră. Petrom, mai precis.

Turism? Nici vorbă. Papa bun? La fel ca peste tot. Adică nu prea. Să mă întorc? Posibil, dar cu așteptări mult sub limita de avarie.

Andrei Pleșu despre frumusețea uitată a vieții

„Dacă mă gândesc bine, reproșul esențial pe care îl am de făcut țării și vremurilor este că mă împiedică să mă bucur de frumusețea vieții.

Din când în când, îmi dau seama că trăiesc într-o lume fără cer, fără copaci și grădini, fără extaze bucolice, fără ape, pajiști și nori. Am uitat misterul adânc al nopții, radicalitatea amiezii, răcorile cosmice ale amurgului. Nu mai văd păsările, nu mai adulmec mirosul prăfos și umed al furtunii, nu mai percep, asfixiat de emoție, miracolul ploii și al stelelor.

Nu mai privesc în sus, nu mai am organ pentru parfumuri și adieri. Foșnetul frunzelor uscate, transluciditatea nocturnă a lacurilor, sunetul indescifrabil al serii, iarba, pădurea, vitele, orizontul tulbure al câmpiei, colina cordială și muntele ascetic nu mai fac de mult parte din peisajul meu cotidian, din echilibrul igienic al vieții mele lăuntrice.

Nu mai am timp pentru prietenie, pentru taclaua voioasă, pentru cheful așezat. Sunt ocupat. Sunt grăbit. Sunt iritat, hărțuit, copleșit de lehamite. Am o existență de ghișeu: mi se cer servicii, mi se fac comenzi, mi se solicită intervenții, sfaturi și complicități. Am devenit mizantrop. Două treimi din metabolismul meu mental se epuizează în nervi de conjunctură, agenda mea zilnică e un inventar de urgențe minore. Gândesc pe sponci, stimulat de provocări meschine.

Îmi încep ziua apoplectic, înjurând „situațiunea”: gropile din drum, moravurile șoferilor autohtoni, căldura (sau frigul), praful (sau noroiul), morala politicienilor, gramatica gazetarilor, modele ideologice, cacofoniile noii arhitecturi, demagogia, corupția, bezmeticia tranziției. Abia dacă mai înregistrez desenul amețitor al câte unei siluete feminine, inocența vreunui surâs, farmecul tăcut al câte unui colț de stradă.

Am ajuns să mă comport ca și cum Hrebenciuc și Cozmâncă, Sechelariu și Vanghelie, Ciorbea și Mihaela Tatu, Andreea Marin și Adrian Năstase, Constantinescu și Agathon, Talpeș și Garcea ar exista cu adevărat.

Colecționez antipatii și prilejuri de insatisfacție. Scriu despre mizerii și mărunțișuri. Bombăn toată ziua, mi-am pierdut încrederea în virtuțile nației, în soarta țării, în rostul lumii. Am un portret tot mai greu digerabil. Patrioții de paradă m-au trecut la trădători, neoliberalii la conservatori, postmoderniștii la elitiști. Bătrânilor le apar frivol, tinerilor – reacționar.

Una peste alta, mi-am pierdut buna dispoziție, elanul, jubilația. Nu mai am răgazuri fertile, reverii, autenticități. Mă mișc, de dimineață până seara, într-un univers artificial, agitat, infectat de trivialitate. Apetitul vital a devenit anemic, plăcerea de a fi și-a pierdut amplitudinea și suculența. Respir crispat și pripit, ca într-o etuvă.

Când cineva trece printr-o asemenea criză de vină e, în primul rând, umoarea proprie. Te poți acuza că ai consimțit în prea mare măsură imediatului, că nu știi să-ți dozezi timpul și afectele, că nu mai deosebești între esențial și accesoriu, că – în sfârșit – ai scos din calculul zilnic valorile zenitale.

Dar nu se poate trece cu vederea nici ambianța toxică a momentului și a veacului. Suntem năpădiți de probleme secunde. Avem preocupări de mâna a doua, avem conducători de mâna a doua, trăim sub presiunea multiplă a necesității. Ni se oferă texte mediocre, show-uri de prost-gust, condiții de viață umilitoare. Am ajuns să nu mai avem simțuri, idei, imaginație.

Ne-am urâțit, ne-am înstrăinat cu totul de simplitatea polifonică a lumii, de pasiunea vieții depline. Nu mai avem puterea de a admira și de a lăuda, cu o genuină evlavie, splendoarea Creației, văzduhul, mările, pământul și oamenii. Suntem turmentați și sumbri.

Abia dacă ne mai putem suporta. Există, pentru acest derapaj primejdios, o terapie plauzibilă? Da, cu condiția să ne dăm seama de gravitatea primejdiei. Cu condiția să impunem atenției noastre zilnice alte priorități și alte orizonturi.”