Category: timp liber

Bucureștiul este un oraș de coșmar – mi-a confirmat-o încă o dată ziua de 17 iulie 2007, zi în care de la Piața Romană la stadionul Național am petrecut vreo 2 ore în troleibuz și vreo oră umblând aiurea prin împrejurimile arenei. Căldura era la ordinea zilei, cel puțin 38 de grade la umbră, iar cerul complet senin… fără speranță.

La intrare, după ce am reușit să ne strecurăm tiptil ceva mai în față, mi s-a confiscat bricheta (de parcă aveam atâta forță încât să arunc cu ea în Mick Jagger, să zicem) și am primit în schimb o broșură cu versurile pieselor ce urmau să fie cântate. The Charlatans – deschiderea concertului – deja cântau și singurul lucru la care mă gândeam era cum o să rezistăm în căldura toridă într-o tribună care nu era acoperită deloc.

La fața locului – nebunie și isteria generală, provocată de faptul că nu erau suficiente chioșcuri cu apă, băuturi răcoritoare și bere iar lumea se deshidrata doar stând la cozile interminabile. Ca de obicei, trupa – fenomenală, organizarea – de cacao.

După o pauză de o oră de când au terminat The Charlatans, au apărut și băieții (vorba vine) de la Rolling Stones. Sincer, înainte de concert mă gândeam dacă trupa mai poate să ducă la capăt un concert întreg… Inutil…

Mick Jagger (64 de ani!) era într-o vervă inepuizabilă – cânta, dansa, striga, se agita etc. N-am înțeles niciodată de ce atâtea femei îl adoră (e urât ca naiba), în schimb se ține bine de tot și cântă la fel de bine ca acum 30 de ani.

Keith Richards (tot 64 de ani!), ca de obicei, cu țigara (fără filtru) în colțul gurii și cu o butelie de whisky undeva prin apropiere, probabil și cu un pic de Parkinson… însă cu măiestria neatinsă de trecerea anilor sau de ravagiile unei vieți scandaloase.

Charlie Watts (66 de ani!), bateristul, decanul de vârstă… mai puțin în lumina reflectoarelor – dar nu mai puțin important. Nu e în prim-plan, însă fără el nu se poate, fraților!

Ron Wood (60 de ani!), la care nu ne putem referi ca fiind doar înlocuitorul lui Brian Jones, părea de-o vârstă cu mine dar coleg de breaslă cu nenea Richards într-ale trasului la măsea. Basist super meseriaș, glumeț și arătos. Partea cea mai mișto e că Ronnie e țigan de-al nostru, din neamul Romany, da’ puțină lume știe asta și nimeni nu i-a strigat “Janes Romanes”!

Momentul cel mai senzațional a fost, probabil, cel în care scena a început să se deplaseze către centrul stadionului în timp ce trupa interpreta “I Can’t Get No Satisfaction” – probabil una din puținele piese pe care publicul o putea fredona (refrenul e simplu). Mick Jagger era realmente de neoprit, mă întrebam dacă după concert nu-l ia cumva Salvarea… și culmea, la final mă simțeam eu mai obosit decât trebuie să fi fost cei 4 de la Stones.

Totuși, “Sympathy For The Devil” rămâne piesa mea preferată, și trebuie să recunosc că am rămas mut de uimire la spectacolul de lumini și culori dedicat acestei piese – din acoperișul scenei au răsărit două făclii uriașe iar pe ecranul multicolor zâmbea bunul nostru prieten, Scaraoțchi. Reorchestrată precum cele 2 remixuri din anii ’90 și cu un solo zguduitor, era the real thing. Pleased to meet you / Hope you guess my name / But what’s puzzling you / Is the nature of my game… și așa mai departe.

Fabulos, minunat, demențial. Evident, nu-ți rămâne decât să te întrebi care este rețeta longevității și vitalității acestei trupe, și – mai ales – dacă mai avem ocazia să ne întâlnim vreodată. Răspunsurile cele mai frecvente tindeau către un “nu” hotărât!

O minune… încă un concert incredibil dintr-un an în care pe lângă Stones-i și minunatul George Michael aveam să mai văd alți doi muzicieni prodigioși – Neil Tennant și Chris Lowe de la Pet Shop Boys.

Luna martie a fost una extrem de agitată. Vestea că George Michael va concerta la București nu m-a luat chiar prin surprindere (auzisem ceva zvonuri și speram că-și va prelungi turneul început în 2006), însă doream să mă asigur că intru în posesia biletelor din prima zi de vânzare. Drept pentru care, în ziua de vineri, 30 martie – data anunțată pentru începerea vânzării biletelor – m-am postat de la ora 10 AM la o coadă neverosimilă formată din circa 20-30 de fani (și fane). N-am reușit să le cumpăr chiar atunci fiindcă organizatorii nu le tipăriseră încă – așa că m-am ales doar cu rezervare. Două zile mai târziu am intrat în posesia lor. Au costat o grămadă de bani – eram pregătit, însă, să ipotechez casa sau să-mi vând laptopul ca să-l văd pe George Michael live la București. Ah, am uitat să precizez – George este cântărețul meu preferat all time.

După o așteptare cruntă de aproape 2 luni, a venit și ziua magică – 31 mai. Am ajuns la stadionul “Lia Manoliu” cu vreo 4 ore înainte de a începe concertul propriu-zis, și am avut emoții teribile din cauza vremii – a plouat insistent până cu o oră înainte de a începe the main event. Organizarea n-aș putea spune că a fost cine știe ce, însă berea și Coca-Cola nu au lipsit. După o abilă căutare și un pic de noroc, m-am ales chiar cu o șapcă și două tricouri originale cu însemnele lui George Michael. În acest răstimp, a trebuit să-i suport pe Simplu și Loredana Groza care s-au produs pe cele două colțuri ale scenei, fără să impresioneze prea mult. Ba chiar micuța Loredana a căzut spectaculos la finalul mini-concertului său, în drumul către ieșire.

Cu cinci minute înainte de ora 21:00, când întunericul începea să-și facă apariția – luminile s-au stins și acordurile piesei Waiting (Reprise) – deh, cunoscătorii o știau! – încep să se facă auzite, cu George Michael cântând din culise. Pe impresionanta scenă licăreau tot felul de culori amestecate, însă palide și tremurânde. La finalul piesei se deschide o trapă chiar în mijlocul scenei – precum un sas al unui OZN – și apare, în sfârșit, cel pe care am așteptat 20 de ani ca să-l văd în carne și oase.

Ne-a salutat, ne-a mulțumit pentru cei 25 de ani de carieră și ne-a îndemnat să cântăm împreună cu el. Începe Flawless, una din piesele mele preferate și nu se mai poate sta jos, cu toții dansăm și cântăm împreună cu George. Au urmat alte piese senzaționale: Praying For Time, Star People, Fastlove, Amazing, o piesă din perioada Wham! (Everything She Wants), Father Figure, An Easier Affair și Shoot The Dog (un pamflet americano-britanic cu Tony Blair și George W. Bush în chip de nașparlii).

Cu toate că de la bun început am fost uimit dar mulțumit de cantitatea impresionantă de lume bună prezentă la concert, am fost totuși oarecum neplăcut surprins de faptul că spectatorii nu prea știau melodiile și eram cam singurul care asigura audience vocals la tribuna în care mă găseam. Dar ce mai conta! Până la pauză n-am putut să stau locului, a fost fabulos.

Pauza de 20 de minute ne-a oferit un clip proiectat direct pe scenă și o așteptare relaxată, însă numărând secundele. Partea a doua a concertului a început cu George îmbrăcat în blugi și piese absolut minunate: Faith (pe scenă rulau imagini din clipul piesei de acum – o tempora! – 20 de ani) și mai apoi cu Too Funky, Outside, Spinning The Wheel (rearanjată splendid), Waiting For That Day, un alt intermezzo din perioada Wham! – I’m Your Man (din nou într-un aranjament orchestral superb) – și You Have Been Loved. Din când în când mă întrebam singur dacă nu cumva visez.

La un moment dat, George mulțumește publicului pentru cei 25 de ani de carieră și după ce ne strigă “Goodbye Bucharest! Thank you very much!” pleacă în culise. 10 minute am aplaudat și am strigat “come back!” și “Freedom! Freedom!” (pe care nu o cântase…). Bineînțeles, George Michael revine și – în isteria generală la care eram și eu părtaș – ne delectează cu Freedom 90 după care luminile se sting în întregime, lăsându-ne să aplaudăm și să țipăm cât ne țineau plămânii. Oare nu a uitat ceva?

Deodată, scena se luminează în portocaliu – și în mijlocul ei apare George Michael, învăluit în acordurile inconfundabile ale saxofonului din Careless Whisper. Era cât pe-aci să izbucnesc în plâns, ca să nu zic că eram aproape de un infarct. Cu ochii umezi și gura cât pâlnia, am cântat absolut toate versurile cântecului, de la primul până la ultimul… I’m never gonna dance again / Guilty feet have got no rhythm / Though it’s easy to pretend / I know you’re not a fool / Should’ve known better than to cheat a friend / And waste the chance that I’d been given / So I’m never gonna dance again / The way I danced with you… și mai apoi mi-am luat la revedere – împreună cu tot stadionul – de la cel mai iubit dintre cântăreții în viață. Știam că ne vom revedea curând, pe iPod sau pe DVD player, dacă nu cumva la un viitor concert în România sau prin apropiere.

n.a.: titlul post-ului este un joc de cuvinte – combinație între titlurile pieselor Flawless (fără cusur) și Careless Whisper (suspin fără griji), rezultă “suspin fără cusur”.