Săptămâna trecută am ajuns prin Horezu, la un curs de participare publică. Horezu – adică olărit, Mănăstirea Hurez, Cheile Oltețului ș.a.m.d. plus vreo juma’ de tonă de intelectuali care din păcate au dat colțu’ – gen I.G. Duca etc. Yeah, right. Pașcani, Balș, Salonta, Horezu – the same shit. Blocuri cu magazine la parter de-a lungul unei șosele prăfuite, câini vagabonzi fără covrigi în coadă, două pensiuni prăpădite și trei cârciumi ce servesc aceeași mâncare. “Horrorezu”, mai precis.
Am stat la așa-numitul Han Horezu (sic!) care joacă în comunitate un triplu rol – hotel, bufet comunal și autogară. În alte roluri: o familie (numeroasă) de ploșnițe, țânțari cât cuprinde, igrasie, jumătăți de prosoape, mult jeg și ceva smell-uri dizgrațioase. Ca să nu mai vorbesc de cafeaua la ibric pe post de espresso (cea mai puțin dureroasă doctorie) sau de cele trei calorifere de pe balcon…
Într-o seară am ieșit pe la ora 11 jumătate să-mi iau ceva de băut (apă, desigur). Horezu by night este pustiu precum ștrandurile iarna. O stradă foarte smart amenajată, cu felinare pe mijloc, cu magazine de o parte și de alta – dar fără cafenele sau berării, vorba-aia, aici se bea la domiciliu – golită de conținut uman. Sau de vreun zumzet comercial. Silenzio. Noroc cu stația de benzină, cel mai animat punct din localitate la acea oră. Petrom, mai precis.
Turism? Nici vorbă. Papa bun? La fel ca peste tot. Adică nu prea. Să mă întorc? Posibil, dar cu așteptări mult sub limita de avarie.
