De la HotNews la ColdNews

Prin anul 1999-2000 apărea RevistaPresei.ro, un proiect jurnalistic extrem de ambițios al Asociației Editorilor de Presă Online – inițial sprijinit (finanțat?) de Soros Open Network prin defuncta Fundație Concept. Proiect ce a înghițit, printre altele, finanțări consistente din diverse programe europene (vezi acest tabel cu câteva din finanțările obținute de AEPO). Inițial, site-ul www.RevistaPresei.ro înlocuia cu succes vraful de ziare de pe masa celor ce se ocupă cu monitorizarea presei scrise. L-am adoptat de la bun început pentru că oferea tot ce era mai bun (știri, articole, editoriale etc.) din majoritatea ziarelor naționale din România – știri proaspete la prima oră cu un singur click!

Prin 2005, RevistaPresei.ro a suferit un rebranding și a devenit HotNews.ro – mai mult, site-ul nu mai conținea doar articole preluate din alte publicații ci și materiale proprii. Până aici, toate bune și frumoase. De anul trecut, însă, HotNews a suferit o bruscă și inexplicabilă schimbare de atitudine: de la o poziție neutră, obiectivă și – deci – admirabilă, către o abordare vizibil partizană a tematicilor legate de președinte și partidul de guvernământ. Mai mult, în timpul campaniei electorale pentru alegerile prezidențiale din 2009, HotNews a fost în mod clar alături de Traian Băsescu.

Dacă nu mă credeți, (re)citiți o selecție de articole (din arhiva HotNews), toate publicate în preajma alegerilor prezidențiale din 2009: Patriciu, opere complete, Revoluția prostului gust sau Relaxați-vă cu ei. Autorii articolelor – doi dintre jurnaliștii online de prim-plan ai HotNews.

După ce am înghițit – cu greu și fără bucurie – trecerea HotNews-ului (pe care, repet, îl urmăresc constant de 10 ani încoace) în zona de influență Băsescu – PD-L, de ceva vreme urmează faza a doua: intoxicări – îmi place teribil cuvântul ăsta – cu sau fără intenție, având ca subiect chestiuni sensibile: lupta cu fast-food-ul nesănătos, dezbateri despre agroturism la Roșia Montană (în loc de cianuri și alte nasuleli), binefacerile traiului în afara orașului și așa mai departe. O mixtură de idei relativ cool (sau ce se doresc a fi cool) și atitudini voit educative în aceeași direcție, ce încearcă să contrabalanseze propaganda – e drept, subtilă – filo-pedelistă.

Mă amuză genul acesta de abordare superficială (însă în mod voit scolastică) a unor evenimente neimportante – cum ar fi, de exemplu, vizita lui Barack Obama, cu sau fără Medvedev, la un restaurant fast-food. Pe un blog păstorit de HotNews, bineînțeles. Sau rubrici / proiecte online precum SmartWoman, Think Outside The Box / Experimentul Caveman etc. – ce pornesc de la bloggeri asociați site-ului sau de la diverse articole publicate anterior. Bloggerii bonjouriști din zilele noastre nu-și puteau intitula proiectele în limba română (cum sună, oare, FemeieIsteață, Gândește în Afara Bostanului sau Experimentul „Omul Cavernelor”?), iar conținutul este, firește, inspirat de ideile altora. De peste ocean, bunăoară. Bref: scurte manipulări lipsite de originalitate, generate de tineri sau mai-puțin-tineri bloggeri dezamăgiți că nu și-au luat tălpășița din România la momentul potrivit.

O altă constatare tristă: HotNews nu mai este așa fierbinte ca de obicei. Totuși, încă navighez – zilnic – printre articolele lor. Mai degrabă din inerție decât dintr-un interes real pentru informațiile publicate de ei. Sau, poate, în speranța că într-o bună zi își vor recunoaște păcatele și-și vor asuma rolul inițial, acela de jurnaliști independenți și maximum de obiectivitate.

Offtopic: A propos de Barack Obama și mult-hulitul cheeseburger… De regulă, deontologii alimentației sănătoase sunt, în cel mai bun caz, neofiți ai gastronomiei de bună calitate. Cu alte cuvinte, habar n-au ce e cu adevărat bun. Nu neapărat de mâncare, dar și în viață. Un cheeseburger nu este neapărat fast-food, însă dacă ai consumat așa ceva doar la McDonald’s sau Burger King poți fi tentat să tragi concluzii greșite. Așadar, cine spune că grăsimile, alcoolul și tutunul dăunează sănătății are perfectă dreptate. Ferice de cei ce nu au fumat țigările grecești Origin, celebrele Pall Mall fără filtru sau trabucurile din tutun de proveniență cubaneză! Să fie sănătoși triștii amatori de salate și legume fierte, nu experții în mușchi de vită sau degustătorii de köfte și döner kebab! Trăiască băutorii de nectar și bere fără alcool, jos dependenții de Coca-Cola și obsedații de Wild Turkey, Armagnac sau Mezcal!

La joacă prin dulapul cu băuturi

Să fim serioși, viața fără alcool este o adevărată dramă. Însă alcool de bună calitate. Oamenii obișnuiți beau mult dar nu știu să-și aleagă licorile. La fel ca și în cazul tutunului, cred că un top al băuturilor mele preferate poate fi un ghid util consumatorului începător (sau avansat!). Vă avertizez, însă, că nu recomand consumul fără măsură sau combinațiile (de regulă nereușite) între băuturile descrise mai jos.

10. Liqueur Drambuie este un alcool nobil, rudă apropiată a whisky-ului. Numele vine de la expresia An Dram Buidheach, adică „băutură ce satisface”. Are un gust dulceag (dar foarte plăcut în combinație cu gheață și scotch whisky – binecunoscutul cocktail Rusty Nail) datorat mierii și extraselor de ierburi din compoziție. L-am descoperit în 1997 în Spania și mi-a plăcut foarte mult.

9. Pálinka Vilmos este prietena mea de 10 ani! Ne-am cunoscut în 2000 la Șumuleu-Ciuc și de atunci suntem mereu împreună – mai precis, există întotdeauna o sticlă de Vilmos în dulapul de băuturi. Vilmos își trage numele de la perele Williams (ingredientul principal!) și este produsă de compania maghiară Zwack încă din 1790 (sub numele alternativ Vilmoskörte). Spre deosebire de pălinca românească, are un gust delicat și uleios, o aromă puternică de fructe și o culoare palid-gălbuie.

8. Irish Whiskey Jameson: mai bun decât scotch-ul (în opinia mea, desigur), whiskey-ul irlandez are un gust aparte, plăcut și dulceag, comparativ cu verișorul său scoțian. Nu este un ingredient recomandat pentru cocktailuri, însă poate fi băut straight fără griji sau dureri de cap. În decembrie 2005, am reușit să aduc 9 sticle de alcool (printre care 3 sticle de Jameson) din Serbia și din celebrul duty-free de la Stamora Moravița!

7. Chartreuse – după cum bine spunea Quentin Tarantino în „Death Proof” – este prima băutură care a dat numele unei culori (verde Chartreuse). Călugării din ordinul cu același nume o fabrică încă din secolul XVII în sudul Franței. Are un gust foarte cool: este – în același timp – dulce, iute și ușor amărui. Din păcate, se găsește foarte rar (chiar deloc) pe aceste meleaguri. Este un bun digestiv dar eu recomand să o beți seara, nu mai mult de două shot-uri.

6. Malibu Rum este produs în Barbados, ușor diferit de celelalte mărci (Bacardi, Havana Club) prin faptul că are aromă de nucă de cocos. Inițial, era destinat să ușureze durata de „producție” a unei Piña Colada, însă a avut succes și fără alte combinații. Este adaosul perfect pentru Coca-Cola și nopțile fierbinți de vară, alături de o felie de lămâie verde, multe cuburi de gheață și – bineînțeles – o prezență feminină.

5. Bourbon Whiskey Jack Daniel’s (Single Barrel) – varianta nobilă a celebrului whiskey, ceva mai tare și cu gust pronunțat. Bourbon este un whiskey ce îmbătrânește în butoaie de lemn, folosite anterior la depozitarea de sherry. De aici se obțin aroma specială și gustul specific al acestei băuturi ce se fabrică în Kentucky sau Tennessee (cazul lui Jack Daniel’s).

4. Tequila José Cuervo Especial (Silver) se deosebește de celelalte produse similare prin gustul său ușor afumat ce amintește de mezcal. Este perfectă în cocktailuri (Margarita, în special) dar și fără nimic altceva decât sare și felii de lămâie într-o lungă serie de shots. Se fabrică în Mexic încă din 1795 și face parte din celebrul trio „The Three J’s”: Jack (Daniel’s), Jim (Beam) & José (Cuervo) – familiar băutorilor rafinați din sudul Statelor Unite.

3. Vodka „S Serebrom” am descoperit-o în Armenia cu ocazia unei întâlniri de lucru 🙂 la un jazz-bar de sorginte rusească. Între Katiușa, Ocii Ciornîi și două clătite cu carne am reușit să bem – 4 oameni – 3 sticle de S Serebrom în câteva ore. Este, fără îndoială, cea mai bună vodcă pe care am băut-o vreodată. Nu amețește și nu provoacă vreo durere de cap. Sticla conține, pe fundul ei, un bănuț de argint. Se bea, precum toate vodcile din lume, la o temperatură cât mai mică (se ține ore bune în congelator) și se combină obligatoriu cu ceva de mâncare.

2. Cognac Ararat „Nairi” – fără discuție, cel mai bun cognac pe care l-am băut vreodată. Mulți spun că armenii fabrică cel mai bun cognac din lume. Sunt întru totul de acord cu asta. Compania Ararat – în prezent sub patronat francez – este producătorul tradițional de cognac în Armenia. Nairi este vârful de gamă, un cognac bătrân (are 20 de ani!) dar minunat. Senzațiile pe care le trăiești când delicioasa licoare se prelinge dinspre buze către stomac sunt unice: o aromă specială, un gust delicat și pătrunzător, o căldură plăcută în tot corpul.

1. Bourbon Whiskey Wild Turkey (Rare Breed). Dacă aș fi un poet cu oarecare talent, i-aș scrie o poezie – atât este de bun! Nu are nici un cusur – închis la culoare, aromă inimitabilă, un gust fabulos și – mai ales – o senzație deplină de good life… Un pahar de Rare Breed se savurează pe terasele din Cannes sau Menton, pe băncile debarcaderului din Marbella sau în lounge-urile confortabile din Bodrum, alături de jet set-ul ce colindă în lung și-n lat Marea Mediterană. Rare Breed este varianta „premium” de bourbon Wild Turkey. Nu este o băutură ieftină, însă face toți banii. L-am regăsit după mulți ani în magazinele de alcool fără taxe din insula Kos și le-am cam golit stocul.

Ioan Petru Culianu despre România


Ioan Petru Culianu şi mentorul său, Mircea Eliade (sursă: jurnalul.ro)

Se poate afirma fără ezitare: România este pe primul loc în ce privește prostia Inteligenței sale… Faptul că Securitatea a tolerat vreme de aproape douăzeci de ani nebunia patentă a lui Ceaușescu și starea de necrezut a întregii țări, devenită rușinoasă Etiopie a Europei, arată nivelul ei de inteligență. Această mașină ruginită, care probabil absorbea aproape întregul venit național pentru a controla corespondența și telefoanele unor persoane inofensive, pentru a organiza zece schimburi zilnice de pază și cordoane de milițieni de tot soiul la locuința vreunui pașnic dizident, se considera desigur satisfăcută cu privilegiile pe care le deținea în statul ceaușist. Deși oricine își putea da seama cât de mizerabile erau aceste sacrificii.

Cu Ceaușescu limita admisibilă a literaturii era așa-numitul procedeu Constantin Țoiu: poți spune ce poftești despre trecut, atâta vreme cât afirmi: „Iar apoi veni lumina!”… Puțini scriitori au reușit să depășească „procedeul Țoiu”: Marin Preda în hidosul roman „Cel mai iubit dintre pământeni”, atât de prost încât până și Constantin Noica l-a lăudat (despre Noica se știa că opțiunile sale trebuie întotdeauna luate de-a-ndoaselea), Gabriela Adameșteanu în „Dimineața pierdută” și, sistematic, Augustin Buzura în toate romanele sale.

Aceasta este, cred, o prejudecată de nezdruncinat care va marca încă secole de-a rândul atitudinea dominatoare a occidentalului față de popoarele neoccidentale: pe de o parte, el este pentru independența lor etc., pe de altă parte, e cuprins de oroare de îndată ce se gândește că indigenii n-ar putea trăi fără pastă de dinți și carte de credit Visa.

Lecția tristă a fondurilor structurale

Mult-trâmbițatele fonduri (structurale) europene – așadar, cele post-aderare – au ajuns adevărate sperietori pentru antreprenorii sau activiștii non-profit români. Cu toate că, la prima vedere, depunerea unei cereri de finanțare pentru un proiect oarecare pare o joacă de copii: utilizarea unei interfețe web este remarcabilă, însă adevărata epopee începe abia după aceea. Aplicantului i se solicită, la propriu, un munte de documente – Himalaya, nu Făgăraș! – dintre cele mai neverosimile. N-am să stau să le enumăr aici (nici nu am suficient spațiu!), însă trebuie spus că majoritatea acestora se referă la verificarea existenței de facto a instituției ce urmează să gestioneze fondurile ce urmează a fi primite. Într-o măsură excesivă, statul se asigură că banii nu încap pe mâna vreunei instituții ce este deja în faliment sau care nu și-a plătit, până la ultimul leu, impozitele și taxele.

Evident, atâta vreme cât vorbim despre hârtii – orice este posibil. Metoda aleasă de autoritățile contractante nu este, desigur, infailibilă. În plus, lipsa unui aparat specializat în evaluare și monitorizare oferă nenumărate șanse ca proiectele (ulterior finanțate) să încapă pe mâna unor instituții „curate” dar lipsite de cele mai elementare abilități de management financiar și de proiect. Oricum, aprobarea și semnarea contractului de finanțare nu sunt cele mai dificile momente din viața unui astfel de proiect – urmează calvarul găsirii fondurilor pentru contribuția aplicantului și – mai ales – raportarea financiară și decontarea cheltuielilor.

Una dintre concluziile firești ce se pot trage după 3 ani de fonduri europene post-aderare în România este că un proiect finanțat printr-un mecanism structural va aduce pierderi financiare instituției ce-l gestionează. De altfel, experiența derulării unor programe similare în țări precum Cehia, Polonia, Slovacia și Ungaria arată că nenumărate firme și organizații non-profit au falimentat sau au întâmpinat dificultăți insurmontabile din pricina angajării unor proiecte ce le depășeau capacitatea de lucru. Sunt curios câte organizații românești au trecut prin situații asemănătoare, mai ales că procedurile de lucru adoptate aici sunt și mai complicate decât cele utilizate de vecinii noștri europeni.

Practic, dacă o mare parte din energia echipei de proiect este centrată spre satisfacerea cerințelor excesiv birocratice ale instituției finanțatoare și/sau către raportarea narativă și financiară, atunci rămâne puțin timp pentru activitățile propriu-zise. În realitate, trebuie să ai două echipe active în cadrul proiectului – una care se ocupă de activitățile propuse și o alta ce gestionează birocrația aferentă și raportările obligatorii.

În aceste condiții, procedurile de finanțare a proiectelor prin fondurile europene post-aderare sunt cu adevărat descurajante. Teama de birocrația excesivă – și chiar de faliment sau incapacitate de plată – forțează multe instituții oneste să se abțină de la implicarea în proiecte cu bani europeni. Paradoxal, acestea sunt mult mai costisitoare și complicate (din punct de vedere al documentației și raportării) decât cele derulate cu ajutorul unui credit de la o bancă oarecare.

Eterna criză a bunului simț

Spre sfârșitul anului trecut am constatat, în concordanță cu peisajul politico-economic din România, că pe meleagurile mioritice încă nu ne-a vizitat vreo criză. De asemenea, anticipam că vom fi vizitați de numita „criză” pe la mijlocul lui 2010. Sunt nevoit să recunosc că am greșit pe jumătate. Am fost un optimist. Anul trecut România a traversat, fără îndoială, o criză profundă – cea a competenței și a bunului simț economic și social.

Pregătită de măsurile deopotrivă nepopulare și inconștiente din 2009 – impozitul forfetar, politizarea totală a administrației publice și instituțiilor deconcentrate, managementul dezastruos al fondurilor post-aderare și lista poate continua – a venit vremea „recoltei”: proteste sindicale generalizate din luna martie încolo, o cifră neverosimilă (s-au vehiculat fie 1.000.000, fie 500.000) de șomeri, sectorul IMM pe butuci, evaziunea fiscală în creștere dramatică, scăderea drastică a consumului, abandonarea (sau întârzierea) proiectelor de dezvoltare a infrastructurii etc. În paralel, spectrul politic este într-o fierbere permanentă dar nejustificată iar instituțiile statului (în mod special școlile, finanțele publice și administrația locală) sunt paralizate sau incapabile să-și exercite atribuțiile în mod coerent. Evident, la toate acestea se adaugă și momentul când primele zeci de mii de disponibilizați (din primăvara și vara trecută) vor epuiza perioada în care primesc alocații sociale, iar statul român nu va avea suficiente resurse financiare pentru a susține un buget nerealist.

Asta este criza pe care începem, în curând, să o parcurgem. Orizontul de așteptări – reacții guvernamentale de impact sau mișcări spectaculoase pe piața muncii – este redus sau invizibil. Privind lucrurile din punct de vedere economic, era ușor de prevăzut ce se va întâmpla anul acesta. Prilejul (pentru guvern) de a adopta o seamă de măsuri – în principiu, la mintea cocoșului – a fost ratat cu desăvârșire: o creștere a TVA-ului cu 2-3% (de exemplu) ar fi inhibat consumul (acest lucru fiind benefic într-o perioadă de criză) și ar fi forțat consumatorii individuali și/sau companiile să economisească sau să-și concentreze resursele financiare către investiții puține – însă durabile, serioase.

Blocajul economic nu este cauzat de nivelul actual al TVA-ului, ci de lipsa de lichidități și de incapacitatea managerială dovedită de majoritatea instituțiilor alimentate din bugetul de stat. România este, din păcate, un stat „consumator”, nu „producător”, iar menținerea actualului nivel al TVA-ului antrenează fie o creștere nejustificată, fie o scădere nesemnificativă a cheltuielilor. De aici rezultă un deficit bugetar și mai amplu decât cel prognozat, iar economia românească este sensibilă la acest capitol.

Adevărata criză a sosit în România. Se află printre noi chiar dacă nu o vedem: e ascunsă printre cumpărăturile din căruciorul de la supermarket, în autobuzul aglomerat, prin șanțurile de pe bulevarde, printre rândurile scrisorilor de la administrația financiară. Vine după un popas trist în Grecia, unde – deși întotdeauna e mai mult soare și cerul este mai albastru ca la noi – iarna trecută a fost frig și înnorat.

Orașul privit de jos

Theodor Aman: Vara la țară (colecția Muzeului Municipiului București)

Sunt din ce în ce mai puține zilele frumoase în București. De altfel, în acest oraș înecat în praf și gaze de eșapament (vara), noroi și bălți (iarna) e puțin probabil ca o zi să fie plăcută dacă nu e măcar însorită. Mizeria asta patologică, zilnică, scârboasă – e mai urâtă și mai apăsătoare sub un cer înnorat. Când plouă, indiferent că e o ploaie torențială sau mocănească, orașul este blocat din cauza traficului iar circulația devine imposibilă. Dacă nu plouă, iți croiești cu greu loc printre miile de automobile parcate pe trotuare sau chiar în mijlocul străzilor.

Lipsesc grădinile, copacii se usucă sau sunt tăiați, florile au miros de benzină. Bulevardele sunt cenușii, străzile seamănă unele cu celelalte, oamenii se îmbracă în bleumarin sau negru. În plus, în mijlocul zilei – când se presupune că oamenii sunt la muncă – centrul metropolei este aglomerat și pestriț, o forfotă fără început și sfârșit ce se încheie abia după ora 21. Atunci când ar fi trebuit să înceapă, de fapt.

Bucureștenii nu au vocația – și nici obiceiul – de a socializa. Vara, terasele sunt deschise pe marginea bulevardelor – ascunse privirilor, chiar dacă sunt înțesate cu oameni. Numeroasele mall-uri sunt preferate plimbărilor. Puținele străzi autentice, cu case vechi și elegante – sunt fie pustii, fie sugrumate de șantiere. Spre deosebire de alte orașe din Balcani, în București nu există „street food” – mâncarea de pe stradă. În câteva intersecții aglomerate întâlnești doar veșnicul kebab, dezgustător și impersonal, același peste tot.

În București, ideea de liniște este inexistentă. Oriunde te-ai afla – în casă, în parc, la birou, pe stradă, într-un adăpost antiatomic – un zumzet continuu și persistent îți macină creierul și buna dispoziție. Ziua și noaptea. Este zgomotul agitației permanente, al lipsei de identitate, al trecerii timpului.

Într-un astfel de oraș, lipsit de farmec și fără personalitate, e ușor și convenabil să fii pesimist. Nu sunt soluții, nimeni nu face nimic: funcționarii primăriei sunt incompetenți, primarii sunt ocupați cu politica, taximetriștii sunt plictisiți, comercianții n-au chef de nimic. Peste tot plutește un aer de indiferență și disperare tăcută.

Un singur loc a rămas la fel, ferit de toate intemperiile urbane contemporane. Acest loc este acasă.

No smoking țigări proaste!

Fumatul dăunează sănătății – nimic de contestat. Totuși, este o ocupație dintre cele mai plăcute, mai ales în momentele esențiale. Important este, însă, să știi ce să fumezi. Fumatul “ieftin” sau nepriceput este, după părerea mea, mai neplăcut decât abstinența. M-am gândit, așadar, că ar fi interesant să fac un top al țigărilor mele preferate, pentru a împărtăși și altora din vasta mea experiență în vicii.

10. Kent 100s: sunt țigările clasice, care lasă în încăperi acea aromă inconfundabilă… Acum nu mai sunt așa aromate. Totuși, îmi amintesc de copilărie și de petrecerile de acasă cu prietenii părinților mei. Uneori, când n-am alte alternative, mai fumez câte un pachet.

9.  Black (Djarum): Aceste țigări speciale sunt denumite kretek și sunt fabricate în Indonezia. Tutunul este amestecat cu cuișoare, de aici și aroma lor specială. Le-am descoperit în Turcia, în 2005 – iar acum sunt și în România.

8. Davidoff Magnum: Sunt țigările supreme, groase și puternice, fabricate sub supervizarea urmașilor marelui Zino Davidoff. Un pachet ar trebui să ajungă pentru o săptămână!

7. Monte Cristo: Ei da, sunt țigări cu tutun cubanez și aromă de trabuc – de data asta fără să fie înecăcioase sau “grele”. Nu le-am văzut decât în duty-free-ul din Tbilisi, dar le urmăresc cu atenție. Mai vreau!

6. Merit: N-am mai fumat demult aceste țigări, însă n-am decât amintiri plăcute de pe urma lor. Aroma lor este inconfundabilă!

5. Marlboro Gold Touch (Black): O apariție nouă, dar salutară – în ultima vreme, țigările Marlboro nu mai sunt așa de bune. Această variantă este excepția. Sunt “locțiitorii” țigărilor mele obișnuite. Am observat, însă, că sunt ceva mai subțiri decât țigările normale.

4. Peter Stuyvesant: țigări relativ rare chiar și prin magazinele Duty Free – însă foarte bune. Oare vor apărea vreodată și în România?

3. George Karelias & Sons (Superior Virginia): Ce plăcere să deschizi acest pachet tip tabacheră și să te răsfeți cu tutunul blond și parfumat al acestor țigări! Sunt disponibile în Bulgaria, Serbia și – bineînțeles – Grecia.

2. Dunhill Fine Cut (Blue): De trei ani fumez constant aceste țigări minunate, ușoare, plăcute și lungi! O surpriză a fost și faptul că se găsesc de vânzare în România. Păcat că filtrul este de culoare albă.

1. Origin (by George Karelias): sunt cele mai bune țigări pe care le-am fumat vreodată. Îmi pare că le-am descoperit abia în 2009, la recomandarea unui vânzător de tabac din insula Kos. Tutunul este blond și catifelat, iar aroma… minunată! Sunt ambalate în pachete subțiri, a câte 10 țigări. Din nefericire, nu se găsesc decât în Grecia, la tăticul lor.

Frumoasa din pădurea adormită

Din iarna trecută (2008) privim cu toții – neputincioși dar scandalizați și perfect conștienți de ce se întâmplă – cum democrația și bunul simț din România se duc – încetul cu încetul – pe apa Sâmbetei. Iar acum ritmul s-a accelerat. Asociațiile civice – și în primul rând Pro Democrația – sunt ca și inexistente în acest peisaj sinistru, fiind preocupate cu proiecte PHARE derizorii și cu mici restructurări dictate de contextul economic trist din anii 2009-2010. Asociația Pro Democrația, bunăoară, trăiește o perioadă neagră. Cea mai cunoscută organizație civică românească – inițiatoarea proiectului de lege privind votul uninominal – nu a fost capabilă să observe ultimele trei runde de alegeri (parlamentare, europarlamentare și prezidențiale) într-o manieră profesionistă și eficientă.

Guvernul PSD/PD-L și ulterior exclusiv PD-L – cel mai slab din istoria all-time a României – a creat un haos și o instabilitate economică inimaginabile anul acesta, ca să nu mai vorbesc de dimensiunea socială îngrijorătoare pe care o va avea așa-numita „criză” prin luna iunie… Totul a început cu celebrele ordonanțe de urgență nr. 3/2009 (care prevedea semnarea unui angajament de loialitate față de primul-ministru) și nr. 105/2009 (privind ocuparea funcțiilor de conducere a serviciilor deconcentrate – mascarade de concursuri cu candidați unici și recomandări de la partid).

În aprilie 2009, guvernul a introdus impozitul forfetar (ce a falimentat, închis sau pus în „hibernare” circa 25% din firmele românești), dovedindu-se de-a dreptul abject în „gândirea” pe termen lung a perspectivei economice. Am așteptat cu speranță trezirea sectorului asociativ din hibernarea soră cu moartea, am crezut că societatea civilă se va scutura – precum un urs grizzly – și își va ascuți repede colții tociți de atâta plictis și ineficiență. Evident, nu s-a întâmplat nimic.

Au urmat alegerile europarlamentare (cu deturnări de fonduri, fraude electorale incredibile etc. – vezi candidatura EBA, epopeea Iacob-Ridzi, Becali etc.) și – după o vară lungă și leneșă – au venit alegerile prezidențiale. Am constatat cu această ocazie că nici măcar faptul că președintele în funcție al României se folosește fără nici o jenă de un referendum în scop electoral personal nu a ridicat vreo sprânceană în rândul ONG-urilor.

Concluzia pe care o trag este că nu mai mișcă nimeni nimic. În acest moment se pare că oamenii nu mai au nevoie de organizații civice. Cetățeanul român intelectual non-căpșunar (adică fraierii care au rămas în țară, după 1990) nu mai dă nici o ceapă degerată pe Pro Democrația și celelalte asociații civice. Întrebarea fundamentală este, însă: „până când?”.

Dor de Ceaușescu

Cred că în ziua în care tovarășul Nicolae Ceaușescu (pe scurt: Nea Nicu) ar fi împlinit 92 de ani (sau, altfel spus: 72 de ani lumești + 20 de ani în iad) merită să reproduc ceea ce eu consider cel mai bun editorial scris vreodată într-un ziar din România: Dor de Ceaușescu, scris de Cristian Tudor Popescu în ziarul Adevărul pe la începutul anilor ‘90. M-am recunoscut atunci – mă recunosc și acum – în scrierile sale. Și nu mă pot împiedica să mă gândesc: ce s-ar fi întâmplat cu mine (și cu mulți alții) dacă în ‘89 nu se petrecea nimic?

“Îl întâlnesc uneori, în nopțile fără somn, printre copacii prăfuiți și scheletele blocurilor etajate pe cerul scânteietor. Poartă același palton, descheiat la toți nasturii, plin de pete pământii, același fular cenușiu; căciula și-a pierdut-o pe undeva.

Nu mă bagă în seamă, nici nu pare să mă vadă. Molfăie o bucată de pâine neagră. Mestecă greu, firimiturile se opresc în țepii bărbii. Privește cu ochi albi spre granița nedeslușită dintre sus și înainte.

Apoi, cete de băieți și fete năvălesc din întuneric, dansând un rock numai de ei auzit, tăcuți și neînchipuit de veseli. Băieții poartă florile înfipte în piept, fetele în tâmple. Găurile din pieptul bătrânului sunt astupate cu cârpe și bucăți de ziar. Îl sâcâie, nu-l lasă în pace. Se rotesc înlănțuiți în jurul lui, îl salută militărește, se așează pe jos și se ridică toți odată, aplaudând. O fată îi pune în față un băiat în geacă gri, sclipitoare, își lipește ochiul de craterul dintre omoplații băiatului și face semne cu mâna: mai la stânga, mai la dreapta. Râd toți. Bătrânul fuge greoi, împiedicat.

Câteodată îi găsesc adunați în jurul focului. Bătrânul își încălzește mâinile în flăcări, ei murmură un cântec. Apoi mă întorc spre el și îl rog.

Întoarce-te, îi spun, întoarce-te și scapă-mă din zgomotul și furia asta orbitoare. Pune-ți iarăși tălpoaiele de piatră peste țară; îngheață apele, închide guri, leagă ochi și leagă-mă și pe mine, strâns, să nu mă mai pot risipi în patru zări. Mătură gunoiul nou și presară la loc gunoiul vechi, cu izurile-i râncede și cunoscute. Pune stăvilarele de lemn viiturii de vorbe, trimite-mă în temnița creierului, de unde cu atâta nesăbuință am fugit. Îmi lipsesc, bătrâne, ochii tăi seci, de mârlan dibaci și crud, hârâitul sinistru al vocii, mutra scroafei cu care conviețuiai, haita de tovarăși, ticăloși până la tandrețe. Izvoarele de ură care mi-au spulberat oboseala de a trăi. Dă-mi înapoi cărțile, singurătatea, risipa anilor. Aruncă-mă în margine, ca să mă pot ghemui din nou în centrul ființei mele. Pe mine, mie, redă-mă.

Nu răspunde niciodată. Privește volutele roșii, galvanizat de ură și dispreț, murmură ceva de neînțeles și dă din mână. Într-un târziu, focul moare și ei pleacă, se pierd în beznă, un moșneag cu părul vâlvoi și pulpanele paltonului fluturând, înconjurat de tineri cu fețe livide.”

5 motive pentru fraudă în alegeri

  1. Există posibilitatea (probată de aceste ultime alegeri prezidențiale) ca românii din străinătate – sau, mai precis, voturile de la secțiile de votare din străinătate – să decidă președintele României. Mi se pare ușor incorect.
  2. Mai mult decât atât, înțeleg că unii dintre acești alegători (din străinătate) pot vota după anunțarea rezultatelor exit-poll-urilor (din motiv de diferență de fus orar) – pe care le pot afla imediat chiar și cu telefonul mobil / internet. Desigur, numărul acestora este nesemnificativ și nu sunt neapărat de rea credință, însă procedura este anacronică.
  3. Nu există nici un sistem (informatic sau de altă natură) care să verifice / probeze votul multiplu (în afară de compararea listelor cu semnături – dar asta este foarte greu de realizat, mai ales dacă votezi în două localități diferite). În plus, e foarte simplu să dezlipești stampila de pe cartea de identitate şi să pleci la altă secție specială.
  4. Este clar ca lumina zilei ca secțiile speciale sunt insuficiente atât ca număr cât și ca infrastructură – de aceea, la ora 21:00 sunt mereu zeci de cetățeni ce reclamă că așteaptă de ore întregi însă nu apucă să voteze (vezi Gara de Nord, FSEGA Cluj-Napoca și multe altele). În unele țări se votează pe durata a două zile – astfel, aceste chestiuni sunt evitate / simplificate.
  5. Cele două staff-uri electorale cunosc rezultatele votului cu mult timp înainte de ora-limită (în vreme ce subsemnatul, de exemplu, le află ca tot poporul la ora 21:00). Iarăși, incorect (și ilegal?). Este clar că pe internet vor circula tot felul de informații (false sau adevărate) și acest lucru nu poate fi oprit – însă accesul staff-urilor electorale la datele colectate de institutele de cercetări mi se pare un abuz ce trebuie sancționat cumva.