Radu Florea

Programul GRASP s-a încheiat în ianuarie 2005. Cu trei ani înainte de finalul său natural, “ucis” fiind de o coaliție a beneficiarilor săi și de o parte din proprii săi angajați. A fost un program scurt, dar intens. Plin de evenimente interesante și de intrigi fascinante, uneori kafkiene.

---

Am avut ocazia – ca să nu zic onoarea – să fiu printre cei care au stins, efectiv, lumina în fostul sediul al programului. Am fost acolo până în ultima zi, alături de pachete imense de documente arhivate, mochete rulate și birouri golite de oameni și mobilier. Ultima lună de lucru a programului GRASP a fost și cea mai puțin interesantă: s-a concentrat pe arhivare și donații. Și pe căutarea unui loc de muncă pentru că – nu-i așa? – creditele fuseseră contractate, mașinile fuseseră cumpărate dar programul s-a oprit și salariul (mare!) s-a sfârșit.

În acea perioadă, pe lângă negocierile cu salariații cu privire la compensațiile ce urmau să fie oferite angajaților, DAI și AED ne-au făcut și un cadou de despărțire: o serie de întâlniri (plătite de ei) cu doi consultanți de la o firmă ce oferea servicii post-concediere – un soi de reorientare profesională. Concluzia întâlnirilor: cea mai eficientă continuare a carierei noastre de experți în asistență tehnică pentru administrația publică locală este deschiderea unui chioșc Fornetti – “o adevărată mină de aur”, după cum spuneau cei doi consultanți. Ne-am distrat, dar nu ne-a folosit la nimic…

În buna tradiție a programelor de asistență, USAID ne-a cerut să alcătuim o listă cu organizațiile non-profit cărora să le donăm echipamentul, mobila și celelalte catrafuse pe care DAI și AED n-aveau cum să le care după ei în SUA (și care, oricum, erau destinate exclusiv programului din România). Am stat aproape o zi împreună cu colegii mei și am discutat cine și ce primește – și ne-am gândit, în primul rând, la organizații ce desfășurau proiecte îndrăznețe și de impact (foști beneficiari de granturi ale GRASP), dar aveau nevoie stringentă de echipamente și mobilă ce nu puteau fi obținute altfel. Așadar – ne-am orientat la vreo două organizații din Bucovina, un ONG sărac dar foarte activ din Delta Dunării, am ținut cont și de nevoile Asociației Pro Democrația ș.a.m.d. După ce am trimis lista la USAID, am primit înapoi o nouă listă 🙂 în care aceste organizații dispăruseră – în schimb fuseseră înlocuite cu “suspecții de serviciu”: ANIAP, Opportunity Associates, Transparency International Romania, Institutul de Politici Publice și alții. Ba chiar fusese adăugată o organizație care n-a avut de-a face cu programul nostru (Asociația pentru Relații Comunitare din Cluj-Napoca).

În ciuda protestelor noastre vehemente, transferul de echipamente și mobilă s-a realizat în două săptămâni – însă cu organizația din Cluj a fost o adevărată epopee tristă: ei urmau să primească un birou, un laptop și două computere de la biroul GRASP din Sibiu. Se semnează acordul de donație, pleacă oamenii cu mașina din Cluj spre Sibiu pentru a ridica marfa… între timp la biroul nostru sună cei de la USAID întrebându-ne de ce această organizație e pe lista de donații… noi răspundem prompt: “păi voi ați pus-o pe listă!”. Rezultatul – clujenii au fost sunați chiar când ajunseseră deja pe la Sebeș, spunându-li-se că a fost o greșeală și nu vor mai primi echipamentul promis.

În mod evident, organizațiile beneficiare s-au grăbit să-și primească bonusurile de final de program. Îmi amintesc că biroul la care lucram (arhivam programul de finanțare) era măsurat și apreciat de cei de la Opportunity Associates cu tot cu mine pe scaun (!), iar cei de la Transparency International, după ce au primit vestea că vor fi beneficiarii unui super-copiator (ce putea înlocui cu succes vreo două secretare), primul lucru pe care l-au făcut a fost să vină să verifice calitatea copiilor…

World Learning a primit de la GRASP cele trei proiecte păstorite de Leslie Hawke și au fost singurii ce nu s-au bucurat că le-a rămas ceva de pe urma noastră. Era de înțeles, însă.

Premiile cele mari erau, însă, cele trei mașini Skoda Octavia (bine îngrijite, super-calibrate și full options) ce urmau să ajungă la ANIAP, IPP și Asociația Pro Democrația. Dacă prietenii noștri de la Pro Democrația au primit-o pe cea mai cool, noi am încercat să livrăm mașinile celorlalți beneficiari nemerituoși împreună cu o surpriză invizibilă (cu ochiul liber) însă sesizabilă din punct de vedere olfactiv 🙂 pe termen lung.

Echipa GRASP completă la final de program (decembrie 2004)

La petrecerea de final apocaliptic de program, final care s-a dezlănțuit prin decembrie 2004, la o cârciumă-hotel de pe strada Clucerului, unul din momentele memorabile a fost prezentarea a două slide show-uri. Primul dintre ele a fost un teaser, adică un soi de haz de necaz amestecat cu câteva a propos-uri mai mult sau mai puțin vizibile. Dacă tot nu putem face nimic, măcar să râdem. Specific românesc. Avea și muzică – coloana sonoră din Star Wars, maiestuoasă și înfricoșătoare. E adevărat, dacă n-ați fost printre angajații GRASP, e posibil să nu vă amuze așa de mult pe cât ne-a amuzat pe noi. Noroc că n-au apărut prietenii noștri de la USAID pe-acolo (e vorba de câțiva, cei mai importanți, nu de toți), că altfel n-ar fi fost așa de amuzant.

Al doilea slide show a fost dedicat nouă, angajaților din program. Cu o prezentare a fiecăruia, inspirată (sau nu) din realitatea zilnică. Ideea era să râdem, să bem  (multă) bere și să ne amintim de acest moment, de ceea ce a fost frumos dar și de momentele de cumpănă din GRASP. Cu o sinceră părere de rău că nu vom mai lucra împreună dar și cu speranța că vom păstra legăturile. Au fost doar doi ani și un pic, dar multe destine s-au încrucișat în așa puțin timp. Robi și Christine erau deja căsătoriți, Mark și cu Viorica s-au căsătorit la scurt timp după încheierea programului – și au plecat în Afghanistan, bănuiesc că nu în luna de miere 🙂 la fel au făcut și colegii mei de birou Peter și Carmen (însă au rămas în România), iar mulți dintre foștii colegi din GRASP au lucrat sau lucrează împreună. Probabil că unul din meritele incontestabile ale programului este faptul că e greu de uitat.

---

Ultima zi a programului a fost una tristă dar plină de speranțe: ne-am despărțit de GRASP cu zâmbetul pe buze, dar și cu o senzație neplăcută în stomac. Vulturii au devorat programul, însă nu și pe cei care l-au gestionat. Am rămas cu mulți prieteni, dar și cu multe nedumeriri… aveam să constat, ulterior, că mi-a marcat profund atât existența, cât și cariera. Probabil că mai era nevoie de acest program – dovadă este nivelul teribil de slab al calității activităților administrației publice din prezent – însă majoritatea colegilor mei au continuat să promoveze bunele practici (ce cumplit sună!) din GRASP. Iar în ceea ce mă privește – a fost o șansă unică de a învăța și de a mă dezvolta profesional. Și, bineînțeles, de a scrie acest scurt foileton – ce se încheie aici.

ONG-urile nu erau în prim-planul programului GRASP, însă americanii noștri dragi doreau să se consulte cu crème de la crème a sectorului ONG. Normal, zic eu, atâta vreme cât au făcut lucrul acesta și înainte de câștigarea licitației USAID pentru program. De aceea s-au gândit să înființeze o structură informală, care să se întâlnească în mod regulat, de fiecare dată când sunt de luat decizii strategice, de perspectivă. Un fel de comitet consultativ, un sfat al înțelepților – ca să zic așa.

Prima întâlnire a acestei structuri  a avut loc în sala de ședințe din sediul GRASP la puțin timp după începerea propriu-zisă a programului (prin martie 2003). Marea majoritate a celor care se aflau în sală erau figuri cunoscute din sectorul ONG, the usual suspects: Societatea Academică Română, Opportunity Associates, Pro Democrația, Centrul de Resurse Juridice, CENTRAS, FPDL, Institutul de Politici Publice (IPP), dar și două Centre Regionale de Formare Continuă pentru Administrația Publică Locală – reprezentate de două doamne directoare pe cât de tăcute, pe atât de pitorești – Georgeta Ghețe și Bombonica Dudău.

Deși cei de la GRASP aveau planuri îndrăznețe cu toți acești demni reprezentanți ai sectorului non-profit, întâlnirea s-a dovedit a fi, în final, un fiasco. Și asta pentru că majoritatea celor din sală nu aveau decât un singur motiv pentru care se aflau acolo: sa primească finanțări preferențiale de la GRASP, dacă s-ar putea fără competiție dar și fără proceduri (de genul timesheet sau per diem de valoare fixă). Când li s-a spus că nu se poate, ne-au făcut gunoieri (adică strângem mizeria din urma americanilor) și ne-au cam întors spatele.

Finanțările pentru așa-numitele idei novatoare au fost o idee pe cât de nefericită, pe cât de amuzantă. După o “campanie” de promovare a programului pe căile știute (liste de discuții, Voluntar ș.a.m.d.), ne-am trezit cu vreo 20-30 de proiecte slabe, dar și cu tot felul de indivizi săriți de pe fix care ne vizitau cu felurite invenții ce treceau drept idei novatoare. Unul din ei inventase internetul care se livra la priza de curent electric și m-a ținut 1 oră la intrarea în clădire ca să-mi explice că Iliescu și gașca lui de securiști (sic!) îl urmăresc ca să-i fure invenția, că a depus vreo 50 de cereri de brevetare (pe care le adunase, sârguincios, într-un dosar gigantic. Până la urmă, de la programul acesta m-am ales cu un interviu la Realitatea TV și cu un articol în Capital (“Ideile novatoare pot primi 100.000 de dolari”), unde mi s-a publicat poza pe prima pagină. Color! Am și acum pagina aceea pusă în ramă de colegii din GRASP.

În final, s-a aprobat spre finanțare un singur proiect, depus de Institutul de Politici Publice (IPP). Inițial, și Fundația Civitas a avut un proiect aprobat, însă ulterior s-a descoperit că unul din colegii noștri era membru în Consiliul de Administrație al fundației (fără însă vreo treabă cu proiectul sau cu comitetul de evaluare) și americanii au preferat să nu se complice.

Flash-back: în vacanța de vară, pe plajă la Vama  Veche – unde cam 80% din populația ce stătea cu burta la soare era la fundul gol, eu eram printre cei 20% 🙂 – după ce am ieșit din apă, cu gândul la o Coca-Cola rece, căutând din priviri o terasă cât mai aproape de malul mării, apare o jună doamnă în costumul Evei care mă întreabă: “Dumneavoastră sunteți domnul din Capital?”. Eu, modest ca de obicei: “Hmm… depinde ce număr!”, în timp ce doamna continua, scărpinându-se sub sânul drept: “Vă supărați dacă vă întreb ceva despre finanțările alea pentru idei novatoare? Eu sunt directoare la un ONG în București și… bla-bla-bla”. În sfârșit, mi-a făcut cinste cu o Coca-Cola rece și am stat de vorbă vreo 10 minute. Cele 10 minute de celebritate, în compania unei doamne directoare goală pușcă, halal idei novatoare!

Cu puțin timp înainte de a demara unicul proiect finanțat prin acest program, pe adresa GRASP-ului, mai precis în atenția lui Ben (DCOP-ul, adică un fel de director executiv), a sosit un plic ce conținea o poză. Poza îl înfățișa pe președintele Consiliului Județean Prahova (parcă) intrând în sediul nostru (participa la o ședință comună a GRASP și cocomârlei numită Federația Autorităților Locale), precum și mașina CJ-ului care îl dusese pe acesta la București. Mesajul asociat acestei poze era unul ce suna – în egală măsură – amenințător și amuzant: vezi Doamne, GRASP-ul încurajează utilizarea autoturismului instituției (plătit din banii boborului) pentru deplasarea la activități private. Bineînțeles, pe lângă asta de asta era stipulat și că acest lucru va fi adus în atenția USAID-ului, a ambasadei și – completez eu – a colonelului Sanders de la KFC. Și a fost adus, fără îndoială.

Cine credeți că a făcut toată această furtună într-un pahar cu apă? IPP-ul, spre stupoarea tuturor și mai ales a noastră, departamentul de finanțări. Nu înțelegeam cum e posibil ca o organizație care era – oarecum – în grațiile GRASP-ului (a fost, cum spuneam mai sus, singurul proiect finanțat – cu 100.000 de dolari!) să acționeze într-un asemenea mod, fără tact sau o minimă decență. Ba mai mult decât atât, procesul de contractare propriu-zisă a proiectului a fost de-a dreptul kafkian, cei de la IPP (cu excepția Ancăi Ghinea, mătrășită de-acolo după o poveste de plagiat cusută cu ață albă) fiind agresivi și încercând să ne amenințe în stilul Leslie Hawke (tovarășa USAID, nenea GRASP nu mă lasă în pace!). Motivul – tot fleacurile cu per diem-ul (“dacă GRASP-ul cazează americanii la Hilton, și noi vrem să ne cazăm invitații la seminarele din proiect tot acolo!”) și rapoartele (“sunt prea multe și prea dese”). Tot balamucul ăsta s-a terminat în fața unei beri, cu Christine (șefa mea) pe post de mediator și Adrian Moraru pe post de fotograf amator și luptător de guerilla…

Până la urmă mi-am dat seama și de ce atâta energie risipită împotriva noastră… la una din reprizele de negocieri cu IPP, pe scările ce duceau la sediul institutului m-am întâlnit (și salutat, sunt politicos din fire!) cu infamul Darth Victor…

Probabil vă închipuiți că într-un program de finanțare și asistență tehnică de dimensiunea și valoarea GRASP-ului nu se pot face mânării… Vă înșelați amarnic. Așa am crezut și eu, la început. La sfârșit, am ajuns să cred că unele programe sunt parcă făcute special pentru asta!

---

După ce Eleanor Kennelly – care era Senior Democracy Advisor la USAID – s-a cărat înapoi în SUA după un mic scandal legat de soțul ei, Victor Gaetan (un personaj oarecum controversat, posibil securist), în locul ei a apărut o doamnă ciudată, agitată și repezită. Kate Johnson era – și probabil încă mai este – genul tipic pentru femeia-comisar. Îmi amintea de Ana Pauker, la drept vorbind. Nu avea puterea să te privească în ochi. În schimb, vorbea neîncetat despre tot felul de lucruri pe care ar trebui să le facem dar care aveau doar o legătură simbolică (ca să zic așa) cu un program de asistență pentru administrația publică locală: advocacy, sprijinirea serviciilor sociale ale ONG-urilor specializate ș.a.m.d.

Și uite-așa, într-o bună zi, ne-am trezit cu o americancă bulversată și confuză prin birou. Blondă, mică de statură, destul de frumușică. Și surprinzător de tânără, mai ales după ce am aflat ulterior că e mama actorului Ethan Hawke (pe care tocmai îl văzusem în filmul Training Day). A ajuns la noi în birou și, amabil ca întotdeauna 🙂 m-am oferit să o ajut. După ce ne-am retras într-o sală de întâlniri, am aflat că venise la noi trimisă de cei de la World Learning. Mi-a spus în cel mai direct mod cu putință că a venit să ceară bani pentru un proiect mare de servicii sociale pentru copiii romi, derulat de trei ONG-uri. Fusese la World Learning, iar cei de acolo au îndrumat-o către noi motivând că ei nu au vreo linie de finanțare deschisă. Nici noi nu aveam – și, în plus, nici nu aveam vreo treabă cu proiectul acela. Așa că i-am spus – elegant – să se ducă la plimbare. Și să caute fonduri în altă parte. Și a plecat. Dar s-a întors a doua zi…

De data asta, ne-a spus că a fost la USAID și a vorbit cu Kate Johnson și că GRASP o să-i finanțeze proiectul. Am zâmbit și i-am replicat că nici măcar Kate Johnson nu poate șunta procedurile USAID și că GRASP n-are cum să-i dea bani pentru un proiect social. Cinci minute mai târziu, sună telefonul. Kate Johnson vroia să vorbească în mod special cu mine, înainte de a-l lua pe Roger (șeful nostru) la rost. Bref, concluzia convorbirii a fost că trebuie să-i dăm bani. Indiferent de condiții și fără să comentez. Așa că m-am dus de urgență să mă sfătuiesc cu Roger și colegii mei. Am căzut cu toții de acord – nu-i dăm banii sau întârziem cât de mult se poate. Alexa, colega mea de birou, a fost desemnată “omul de legătură”.

Se pare că factorul decisiv în această poveste a fost Michael Guest, fostul ambasador al SUA la București (cel despre care se spunea că atunci când avionul care-l ducea la Washington – la încheierea misiunii sale în România – a decolat, la aeroport a început o petrecere spontană a angajaților ambasadei).

Puțin timp după aceea, a sosit și bugetul propus de Leslie – nici mai mult, nici mai puțin decât vreo 300.000 de dolari, trei proiecte (nu unul!) și o grămadă de neclarități. Unul dintre proiecte (cel mai bănos, desigur) era gestionat de Asociația Ovidiu Rom, un ONG înființat de Leslie. Cu toții ne întrebam de unde așa o denumire inspirată 🙂 cu toate că răspunsul părea evident – de la un copil rom pe nume Ovidiu. Noi glumeam, spunând că Ovidiu e coniac, de fapt, iar pe rom îl cheamă Jamaica însă Leslie a amestecat băuturile și a greșit denumirea. Proiectul se numea “Gata, dispus și capabil” și urmărea – în mod special – să ofere asistență unui număr (mic) de mame rome sărace. Well, noi nu prea eram gata, nici dispuși, cu toate că eram capabili.

Deși Alexa reușea să o țină în frâu pe madam Hawke și – în afară de telefoane aproape zilnice, kilometrice, de la ea și celelalte “doamne” care se ocupau de acele proiecte (inclusiv Kate Johnson) – n-aveam prea multe presiuni, totuși ideea că vom cheltui o grămadă de bani pentru trei proiecte lipsite de susținere ulterioară și fără nici un fel de legătură cu administrația locală ne apăsa. Și ne-a tot apăsat până când Kate Johnson ne-a vizitat, ne-a măsurat (scurt) din priviri, și ne-a amenințat că în cel mult două săptămâni trebuie să-i aprobăm proiectul lui Leslie. Deja, Denzel Washington îmi devenea tot mai simpatic și mă gândeam la un final alternativ pentru filmul Training Day.

Așadar, m-am dus la o întâlnire cu cei de la asociație, curios fiind cine lucrează cu Leslie. Am fost la așa-numitul sediu al Asociației Ovidiu Rom, undeva într-o vilă din zona Grădina Icoanei. De fapt, sediul asociației era apartamentul lui Leslie Hawke. Mobilă stil și tot confortul. Înăuntru – Leslie, un cățel agasant și două fetișcane recunoscătoare. Lui Leslie, nu mie, bineînțeles. Am stat vreo jumătate de oră, timp în care am parcurs diverse chestiuni care n-aveau ce să caute într-un buget al unui proiect finanțat de USAID: mâncare pentru cățel, mâncare pentru Leslie, frigider nou, diverse costuri de relocare (adică bani pentru ca Leslie să se mute de la Bacău la București) și alte chestii de-astea. Am “parcurs” e bine spus, întrucât Leslie Hawke nici n-a vrut să audă de eliminarea acestor cheltuieli din buget.

Între timp, trecuseră deja vreo 3-4 luni (ajunsesem prin septembrie – octombrie 2004) fără să-i dăm vreun ban. De asemenea, aflasem și faptul că GRASP se va termina subit, în decembrie, dar asta nu i-am spus-o. Ne gândeam la o surpriză… și am făcut-o – proiectul a fost preluat de World Learning, cei de la care pornise totul. Să fi văzut ce față au făcut cei de la World Learning când le-am spus că GRASP se închide și că ei vor trebui să o “preia” pe Leslie! Nu prea o iubea nimeni – în afară, desigur, de fetele pe care le plătea la Ovidiu Rom și de cățelul hrănit din fonduri USAID.

Nu vreau să mă înțelegeți greșit, totuși. E lăudabil faptul că Leslie Hawke a sosit în România prin Peace Corps și s-a hotărât să rămână aici pentru a-i ajuta pe cei amărâți. Însă în munca asta scopul nu scuză mijloacele, ci exact invers.

De obicei, când se termină un program de asistență tehnică sau finanțare și începe altul, se mai petrece un fenomen atașat – și anume rotația cadrelor. Instituțiile ce derulează programe de finanțare vor să angajeze oameni familiarizați cu domeniul respectiv, mai precis cu relații deja consolidate și cunoscuți în sistem, așa că nu se complică cu experimente – iau de la alte programe.

---

Partea mai nasoală e că americanii nu prea au nici fler și nici nu ascultă de angajații români atunci când încearcă să depisteze pe cei de care au nevoie pentru a umple posturile disponibile – de regulă se orientează după recomandările venite de la USAID sau din curriculum vitae primite de la cei care se autopropun. De foarte multe ori contează și alte criterii – vechimea în sistem, culoarea politică “potrivită” în momentul acela, diverse favoritisme ce trebuie returnate ș.a.m.d. în defavoarea capacității de muncă, profesionalismului sau aptitudinilor necesare.

Evident, nu discutăm de posturile mici și care necesită multă muncă și energie – ci de cele “mari”, care înseamnă, deci, un salariu cu adevărat consistent plus diverse avantaje strategice: “frengo-mengo” la birou de dimineața până după-amiaza (navigat pe internet, Yahoo! Messenger, descărcat muzică și filme, mult-hulitul Solitaire etc.), fumat – activ sau pasiv – la greu în subsol, deplasări cu avionul sau cu limuzina instituției, multă cafea cu lapte și nelipsita pauză de prânz cu haleală de la Snack Attack. Muncă? Păi, are cine să o facă, nu? Când intri în contact cu o astfel de cultură organizațională se întâmplă să-ți pui întrebarea firească: e drept să fie așa? Răspunsul e dincolo de noi, însă.

Așadar, o lume pestriță, colorată în diverse nuanțe – de la negru tuci la roz bombon – în care te poți regăsi alături de diverse personaje controversate însă necesare… pare-se. Și lumea aceasta în care intri (dacă ai șansă) – fără discuție – e extrem de diferită de cea pe care o știai, mai ales dacă lucrai înainte în vreun ONG amărât (sau nu) pe 200-300 de Euro lunar. Constați, încetul cu încetul, că aici se lucrează pe bani serioși iar scara valorilor basculează inevitabil către o apreciere – demnă – a muncii în funcție de retribuție. Și lumea se împarte în două – cei care câștigă mult și nu fac mai nimic (ba chiar îți bagă bețe-n roate), și cei care muncesc de le sar capacele și de-abia primesc un salariu cât de cât bunicel. Nu vreau să insinuez cumva că la GRASP nu erau salarii mari – erau, însă existau și salarii scandalos de mari, de regulă pentru cei din prima categorie descrisă mai sus. Și pentru americani, desigur, dar – în definitiv – erau banii lor, așa că no comment în această privință.

Așa că, dragă prietene din mediul ONG sau dintr-o primărie, să nu te mire dacă în parcarea clădirii care adăpostește vreun program internațional sau regional de asistență tehnică (câte or mai fi rămas și acum) vei găsi tot felul de Peugeot-uri, Mégane-uri, Volkswagen-uri sau chiar Jeep-uri – oamenii care le posedă lucrează acolo și au mai lucrat în alte programe unde au încasat bani mulți și frumoși. Eu, cel puțin, am rămas stupefiat de nivelul de trai pe care l-am întâlnit la unii colegi de-ai mei – dacă după primul salariu mă bucuram că acum îmi pot cumpăra cașcaval olandez în loc de brânză topită, alții își făceau upgrade la mașină sau la casă…

GRASP n-a făcut excepție de la regulile enumerate mai sus. Cu câteva luni înainte de licitația pentru GRASP se terminase programul precedent (LGA – Local Government Assistance), gestionat de RTI (Research Triangle Institute), și o bună parte din oamenii de acolo se pregăteau să fie “preluați” în noul program. Ei bine… o mică parte a avut această șansă. În această mică parte se regăseau și câțiva despre care toată lumea… mă rog, toată lumea informată… știa că sunt viitoare “cârtițe”, adică urmăresc alte interese (personale, politice sau naiba știe) decât ale GRASP-ului și, implicit, sabotează cu bună știință munca celorlalți.

Ei, și atunci imaginați-vă că o colegă de-a noastră, pe numele ei Teodora, venită de la programul precedent (dezvoltat de RTI), a făcut acest joc dublu timp de aproape doi ani de zile, fără ca deștepții de americani să se sesizeze. Venea bunul ei prieten (“șef”?) primarul din Ploiești (președinte al FALR) pe la birourile noastre… imediat  “ia-le banii, cere bani, că au!”, pleca primarul… “nu-i dați nici un ban, că nu e cazul”. Veneau băieții cu ochi albaștri de la USAID (românii, evident…), pe cine credeți că vizitau mai întâi sau o invitau la întâlnirile de lucru? Și uite-așa, mai în glumă, mai în serios, combinațiile astea au adus-o pe distinsa noastră colegă (directoare a departamentului de “Idei novatoare”, sic!) în postura de a tăia și spânzura aproape totul prin GRASP, fără știința americanilor (cel puțin încă sper că nu-și dădeau seama) dar sub privirile noastre deznădăjduite și ușor resemnate.

Desigur, bârfele circulau cu ghiotura – se zvonea că fostul COP (Chief of Party) al programului precedent (în perioada aceea consultant GRASP, sic!) o simpatiza în mod deosebit, alții șopteau că ea ar ști de niște malversațiuni petrecute în același program… Practic, părea de neclintit și de neoprit. Sau poate da, însă cu costul închiderii programului. Și, cu câteva luni înainte de finiș…

Între 17-19 septembrie 2004 se lăfăiau, la Mamaia – mai precis la hotelul lui Hagi (Iaki) – desigur, și pe banii GRASP-ului, vreo 100 și ceva de membri ai Asociației Naționale a Informaticienilor din România (ANIAP) – reuniți la conferința națională anuală. Invitați la conferință – toți casapii și satrapii programului GRASP: primarul din Ploiești, președinți și vicepreședinți ai altor asociații din administrația publică, Victor Rădulescu (zis și Darth Vader) de la USAID, dar și alți killeri ai programelor de asistență financiară. Veselie mare, tricouri și șepci verde praz, poze pe plajă… O săptămână mai târziu, spre marea noastră surpriză, Teodora a fost concediată. Se pare că americanilor le venise, în sfârșit, mintea la cap. Sau poate cei 90.000 de dolari (din care 30.000 deja cheltuiți) ce urmau să poposească în conturile ANIAP – spre disperarea colegilor mei de la departamentul de finanțare – să fi fost un ultim bobârnac? N-am reușit nici acum să aflăm.

Evident, reacțiile nu au încetat să apară. Iată ce a apărut pe forumul ANIAP în toamna anului 2004, imediat după ce Teodora a fost concediată de la GRASP… “În data de 22 septembrie GRASP a luat decizia concedierii doamnei Teodora Ștefănescu – grant manager al asociațiilor, pe motive de reducere de buget. Teodora Ștefănescu a fost singura persoana dată afară de la GRASP și din punctul meu de vedere pentru că acest program în sfârșit începea să capete consistență și coerență în ultimele 2 luni de când se derulează granturile. Deoarece consider că este o ofensă adusă asociațiilor prin eliminarea singurei persoane capabile din acest program (sic! n.a.), în urma discuțiilor și cu ceilalți președinți de asociații considerăm că din acest moment imaginea noastră va fi afectată (deoarece de relația cu noi se vor ocupa persoane incompetente de genul Robert Gondi, Christine Jasper – soția lui Gondi, Enache, Baran și alte nume insignifiante) și vor conduce la eșecul acțiunilor care se vor realiza în colaborare cu GRASP vă solicit aprobarea următoarelor: (1) protest comun cu celelalte asociații la nivel de USAID și Ambasada Americană pentru clarificarea obiectivelor acestui program și a modului lipsit de profesionalism în care suntem tratați; (2) renunțarea la orice relație cu GRASP și implicit la grantul acordat de acesta (ha-ha-ha! n.a.). Aștept răspunsul și acceptul vostru urgent (până la orele 15) pentru a proceda în consecință.”

“Nu cunosc personal activitatea doamnei Teodora Ștefănescu; am auzit, în schimb, lucruri nu prea plăcute despre domnia sa și activitatea derulată în programele în care a lucrat anterior. Fiind informații primite de la foștii săi colegi, personal nu le pot proba, motiv pentru care nu le voi menționa. Ceea ce trebuie menționat este că persoana care a inițiat acest protest nu poate fi obiectivă întrucât a beneficiat de sume consistente de bani provenite din mai multe granturi acordate și derulate prin compartimentul pe care îl conducea doamna Ștefănescu în cadrul GRASP. Pentru cei interesați, sumele pot fi dezvăluite.” Grigore (28 octombrie 2004, forumul ANIAP)

“Cine ești tu Grigore? Sumele de care a beneficiat ANIAP sunt postate pe site-ul ANIAP și orice sumă de care am beneficiat ca asociație este evidențiată în cadrul execuției financiare. De asemenea, mesajul tău sună în stilul unor incompetenți GRASP (sic-sic-sic! n.a.) și dacă știi ceva clar despre neprofesionalismul doamnei Ștefănescu, în condițiile în care noi toți ceilalți membri ANIAP știm altceva, sau despre alte sume de care am beneficiat și dacă aveai un minim de coloană verticală n-ai fi făcut pe misteriosul și ți-ai fi publicat și numele și adresa de mail și instituția în care lucrezi. Sunteți mizerabili, tu și toată gașca aia de foști colegi! De fapt, ești exact în stilul GRASP, motiv pentru care am inițiat acest protest și chiar așteptam o reacție în acest sens ca să vadă toată lumea cât de josnici sunteți! Ghinionul vostru este că ANIAP este o asociație formată din oameni care au coloană verticală și moralitate iar transparența, dacă nu ți-ai dat seama până acum, e punctul nostru forte. Și pentru ca să nu-ți dau satisfacție în continuare și pentru a evita transformarea acestui forum în mizeria la care speri, este prima și ultima intervenție care o voi avea pe acest subiect. Sper să ai decența minimă de a ne lăsa în pace și să nu ne mai otrăvești cu aceste mesaje astfel încât să nu fim nevoiți să blocam acest forum doar pentru utilizatorii înregistrați. 193.226.130.210 – adresa de IP de pe care a postat misteriosul Grigore este înregistrată la numele www.grasp.ro. Informația se poate verifica la www.rnc.ro.” (28 octombrie 2004, forumul ANIAP)

Unii binevoitori au asociat sfârșitul lamentabil al programului cu o reacție a “factorilor de decizie” din România la plecarea forțată a colegei noastre sus-amintite. Eu cred și sper că n-a avut legătură cu asta. Pentru că un program nu depinde de un om, oricât de pilos și de nemilos ar fi acesta. Auditorii USAID ne-au întrebat, în ultimele zile de muncă la GRASP, între două vrafuri de proiecte și un birou demontat, dacă am observat ceva suspect la ea sau la Darth Vader (“acela negru de respira greu”). Bineînțeles, le-am spus că da. A contat? Probabil că (iarăși!) nu. Îi veți regăsi mereu în poziții confortabile sau de decizie, în alte și alte instituții, pe salarii din ce în ce mai mari… ba chiar, uneori, în structuri guvernamentale. E legea firii într-o țară precum România.

Dacă de o grijă am scăpat cu câteva luni înainte de finalul jumătate ilar, jumătate apocaliptic al programului, în vara anului 2004 apărea o alta – o mămică de actor american, bătut măr de Denzel Washington în “Trening Day”, senină ca o zi de primăvară și pofticioasă la fondurile (încă neconsumate) ale GRASP-ului. Nu, nu e doamna Snoop Doggy Dog…

Ceva timp mai târziu, după răsunătoarele vizite ale înalților prelați FALR și UNDP la sediul programului GRASP, în ziarul România Liberă a apărut o scrisoare… semnată (vorba vine) de un grup de salariați de la GRASP în care se dezvăluiau cele povestite de mine în finalul episodului II dar și alte aspecte interesante ale implicării mediului politic în programul nostru. Bineînțeles, a urmat un scurt dar puternic scandal, urmat de o vânătoare de vrăjitoare (oare cine a scris scrisoarea?) care s-a lăsat cu abandonarea (de către inițiatori) a finanțării planificate dar și cu plecarea lui Earl Mathers, câteva luni mai târziu.

---

Iată ce scria “România Liberă” în ediția sa din 28 august 2003: “Întrebat dacă au fost exercitate presiuni asupra sa sau asupra organismului pe care îl reprezintă în vederea favorizării Centrului Național pentru Dezvoltare Durabilă, dl. Earl Mathers, director de program GRASP, a spus că “au avut loc mai multe runde de discuții”, că “întotdeauna sunt influențe în toate programele, deoarece multe organizații sunt interesate să obțină o finanțare sau un subcontract”, dar “nu am găsit nimic greșit în faptul că o organizație vrea să-și prezinte cazul. Or, a sugera că s-ar fi exercitat o presiune nu este adevărat. A fost un proces de împărtășire a informațiilor”. Dl. Mathers a mai precizat că “onest, nu pot spune dacă este adevărată sau nu” afirmația că ONG-ul în chestiune este unul guvernamental (GONGO). Totodată, referitor la prezența domnului Malița în conducerea Centrului Național pentru Dezvoltare Durabilă (CNDD), directorul de program GRASP a precizat că a lucrat numai cu domnul Călin Georgescu, directorul executiv. Cât privește întrebarea dacă ONG-ul în chestiune are competența și forța necesare, dl. Mathers consideră ca scopurile Centrului corespund scopurilor programului GRASP, activitatea acestuia fiind bine privită deoarece, în trecut, a obținut rezultate bune în implementarea Agendei Locale 21 în mai multe orașe din România, în colaborare cu PNUD.”

Bref, scrisoarea a salvat ceva bani programului și ca să vedeți că lucrurile erau serioase, iată ce scria ziarul “Ziua” în data de 10 iunie 2003: În cea de a doua zi a Forumului Național pentru Dezvoltare Durabilă a fost semnat un protocol de colaborare intre DAI (adică GRASP – n.a.), FALR și CNDD, în care se specifica că DAI va oferi asistență tehnică și sprijin financiar pentru cel puțin 5 municipii din România în scopul implementării proiectelor locale prevăzute în planurile de acțiune ale Programului Agenda Locală 21. Acordul a fost semnat în cadrul organizat la inițiativa primarului orașului Ploiești, Emil Calotă, care este (în 2003 – n.a.) și președintele Federației Autorităților Locale. Era nevoie de ceva biștari ca să se acopere găurile din “Agenda 21”, și de unde se pot lua cel mai ușor, fără ca nimeni să se sesizeze? Din finanțările externe – mai ales din cele americane, mai puțin birocratice și beneficiind de un USAID deja “frăgezit” și “pătruns” de vulturii administrației locale românești. Eh, de data asta n-a mers, însă – așa cum vom vedea în episoadele următoare – încercări (unele, din păcate, reușite) au mai fost.

Între timp, programul de finanțare pentru “susținerea implementării Planurilor de Lucru ale Grupurilor Integrate de Acțiune” (pe scurt Cluster Grants) demarase în trombă și am avut plăcuta surpriză să primim o cerere de finanțare de la o organizație mică dar ambițioasă din Pitești – Tineri pentru Terra – condusă de o cunoștință veche de-a mea, Emanuela Pendiuc (întâmplător, fiica cea mare a primarului din Pitești). Tocmai acest amănunt, precum și flexibilitatea deosebită a programului nostru de finanțare, a stârnit alte controverse inutile în vara anului 2003.

Emanuela Pendiuc și Cosmin Calotă (pe vremea aceea din partea FRCCF) la conferința finală a beneficiarilor GRASP din Băile Felix (2004)

Emma era, pe atunci, studentă în București la două facultăți, locuia la cămin și avea planuri ambițioase pentru viitor. Organizația pe care o conducea nu era chiar lipsită de experiență, având la activ vreo două finanțări (mici, ce-i drept), însă era singura organizație de tineret activă din județul Argeș. O să râdeți, dar dom’ primar n-a avut nici o contribuție la toate astea și Emma părea să nu-și dorească vreuna. Cererea de finanțare venită de la Pitești era destul de bine gândită și redactată (proiectul prevedea înființarea a două centre de inițiere a tinerilor absolvenți de liceu în tainele informaticii, în Pitești și comuna Mozăceni), însă avea o hibă majoră: un parteneriat cu Primăria din Pitești (mai precis cu instituția unde funcționa tatăl Emmei). Comitetul de evaluare a hotărât, pe bună dreptate, să solicite ca proiectul să se deruleze numai în Mozăceni, având în vedere sensibilitățile americanilor la conflictele de interese chiar și aparente. Am fost însărcinat să comunic aceste concluzii Emmei, însă – spre surpriza mea – am fost convocat la o adevărată ședință într-una din sălile primăriei piteștene. Acolo mă așteptau, alături de Emma, primarii din Pitești și Mozăceni (ce onoare pe capul meu!), precum și o doamnă director din primăria-gazdă.

Întâlnirea s-a soldat, printre altele, cu urlete din partea lui dom’ primar de municipiu pe motiv că “am făcut atâtea pentru USAID” și uite cum e răsplătit, cu amenințări voalate de genul “vă reclam pe toți la Natsios” (Andrew Natsios, pe vremea aceea șeful cel mare al USAID din Washington –  n.a.) și “gata, nu mai facem nici un proiect, păi ce, ne jucăm?“. Primarul din Mozăceni, între două “să trăiți” și un “am înțeles“, mai întărea și el spusele primarului, alături de doamna director de direcție. Pe Emma, biata de ea, a apucat-o plânsul în final.

Rezultatul – în loc de parteneriat cu primăria s-a semnat un parteneriat cu consiliul local și toată lumea a fost fericită. Nu mult timp, însă – trei luni mai târziu, un ONG din Pitești a depus o plângere la Parchetul Național Anticorupție pe motivul “conflict de interese”. În final, după cercetări amănunțite (în care procurorii ne cereau detalii esențiale precum adresa și numărul de telefon al organizației din Pitești) s-au potolit spiritele și în acest caz. Nici sfârșitul abrupt al programului GRASP nu a fost lipsit de conotații vis-à-vis de proiectul Emmei – auditorii USAID veniți de la Washington și Budapesta ne-au întrebat în repetate rânduri dacă programul GRASP sau noi, salariații săi, am fost supuși la vreo presiune de către tatăl Emmei. În schimb, nu ne-au întrebat mai nimic despre celelalte presiuni, cele reale…

Dacă progeniturile altor primari sunt fie “vedete” locale (precum fiul lui Funar sau fiul lui Ciuhandu – mari afaceriști cu administrația locală), fie “vedete” naționale (vezi fetele lui Băsescu), Emma a ales să fie cât mai departe de toate acestea. Pe cât posibil, bineînțeles. Făcea naveta cu autobuzul între Pitești și București, locuia într-un cămin în Grozăvești, își câștiga existența în mod onest – din salariul de la organizație, se îmbrăca modest dar cu gust, bref – pentru mine a fost un exemplu și un model de comportament și atitudine.

De partea cealaltă a baricadei, însă, “prietenii” noștri din administrația locală și vulturii ce zburau în stoluri deasupra cochetului sediu din str. Grigore Mora își făceau din nou apariția o dată cu sfârșitul verii anului 2003. De data aceasta, printr-o metodă ce se putea dovedi letală pentru GRASP: un agent dublu…

În mod tradițional, atunci când un program de finanțare generos (cum se întrevedea a fi GRASP) și de proveniență americană (deci fără prea multă birocrație) începe să se deruleze, imediat apar și lăcustele. Mai precis “suspecții de serviciu”, reprezentanții pereni ai instituțiilor care au neapărată nevoie de bani pentru cheltuieli de regulă inutile.

---

Mă așteptam însă ca americanii să își ia măsuri de precauție și să prevadă din timp acest fenomen nu neapărat autohton, mai ales că au studiat “piața românească de administrație locală” cu mult timp înainte de începerea propriu-zisă a activităților. Până una-alta, cât timp ne organizam – adică în perioada în care ne încărcam birourile cu felurite rechizite, ne obișnuiam cu cafeaua caldă pregătită dimineața la prima oră de doamna Sanda, discutam și rediscutam planul de lucru – eu stârneam diverse dezbateri futile cu privire la anomaliile vizibile și invizibile din jurul noilor mele preocupări profesionale. Participam cu religiozitate la ședințele săptămânale de management unde încercăm să strecor spre analiză diverse subiecte – strict legate de anumite chestiuni de actualitate (cum ar fi statutul funcționarului public, de exemplu) – și să demontez propunerile de genul “să luăm în considerare și un ajutor pentru asociații”. Despre care asociații e vorba, o să vedem mai târziu. Între timp, devenea tot mai clar că prietenii noștri americani își băgaseră singuri bețe-n roate.

Una din primele teme pe care le-am abordat în discuțiile off-line cu colegii mei se referea la organizarea administrativ-teritorială românească. Pe lângă o eternă dilema privind inutilitatea conceptului de “municipiu” în spațiul carpato-dunăreano-pontic, călătoriile mele în toate colțurile planetei România au făcut să-mi dezvolt propriile teorii referitoare la organizarea în teritoriu.

Românii au un stil organizatoric aparte, mai ales atunci când e vorba de administrația publică locală. Puțini știu că suntem una din singurele țări din lume (noi, rușii și încă o țară de prin Asia Centrală) care utilizează nume de personalități sau, mă rog, de persoane, pentru a desemna o localitate – de exemplu Mihai Viteazul din județul Cluj sau Tudor Vladimirescu din județul Ialomița. Mai amuzant (sau mai penibil) e faptul că există zeci de localități cu nume identic – comuna Mihai Viteazul se regăsește în județele Cluj, Constanța, Tulcea, Alba și lista ar putea continua. Vă dați seama câte comune Ștefan cel Mare, Tudor Vladimirescu, Mihail Kogălniceanu, Avram Iancu ș.a.m.d. sunt în toată țara românească, ba chiar există unele județe care au două sau trei localități cu numele aceleiași persoane! Sărmanii poștași… Alte ciudățenii – ca să nu zic aberații – administrative sunt comunele care au denumirea formată dintr-o dată calendaristică – cum ar fi comuna 1 Decembrie, sau dintr-un substantiv comun – precum comuna Unirea. Ca să nu mai vorbesc de faptul că aproape fiecare oraș din România are străzi sau piețe cu denumiri familiare (dar mereu aceleași) – Unirii, Traian, Bălcescu etc. Favoriții celor ce se ocupă cu denumirile administrative sunt de departe pașoptiștii, care domină topul denumirilor de străzi, bulevarde și piețe din mediul urban românesc (mai ales în Transilvania). Închipuiți-vă următoarea situație – locuiești în comuna Avram Iancu, pe strada Vasile Alecsandri… și te cheamă Emil, de exemplu…

…iar dacă, tot întâmplător, mai ești de ani buni și primarul Ploieștiului, e normal să te intereseze GRASP, mai ales din postura paralelă de președinte al Federației Autorităților Locale din România (FALR) – o struțo-cămilă formată de câteva ONG-uri ale administrației (?!?) precum Asociația Municipiilor (AMR) și Asociația Orașelor (AOR), cu sprijin generos din partea USAID și a programului ce a precedat GRASP. Și cum până atunci se turnaseră zeci de mii de dolari în FALR fără vreun rezultat vizibil sau fără urmări dramatice prin teritoriu, era natural să se mai toarne câteva fără pauză. Adică să se “sudeze” finanțările precum două țigări superlong, iar FALR să trăiască veșnic sau cel puțin până la sfârșitul programului GRASP.

Ceea ce nu știau însă domnii primari din FALR, AMR și AOR era faptul că americanii noștri dragi angajaseră în GRASP vreo duzină de foști ONG-iști pe lângă contingentul de veterani de la programul precedent, și aceștia n-au stat cu mâinile în sân, privind lung cum se duc banii USAID pe apa sâmbetei. Inițial planul era să minimizăm pagubele, întrucât se părea că domnii primari (și nu numai) vor acționa în forță, prin mijloace emoționale – “federația este într-o situație financiară delicată, acum în pragul demarării parteneriatului cu GRASP”- și coercitive – “sper că n-o să ne faceți greutăți, prietene” – citatele sunt autentice. După câteva vizite furtunoase ale echipei All Stars FALR la chief of party, uși trântite și zbierete constructive prin diverse birouri, se părea că nici o centimă nu va intra în conturile federației fără un plan de restructurare și schimbări majore la nivel de management. În subsolul clădirii care adăpostea programul nostru, la locul de fumat, băut cafea și bârfit (desigur), începeam să credem că americanii nu vor ceda – îi avertizasem de la bun început că vor fi presiuni din partea “asociațiilor”. Totuși, presiunile n-au fost fără sorți de izbândă – USAID a insistat ca GRASP să sprijine financiar printr-un rapid response grant discutarea de către un număr de primari și funcționari publici – activi în FALR – a unui proiect de modificare a legii 189/1998 privind finanțele publice locale. Mărunțiș, totuși – 9.000 de dolari – față de aspirațiile inițiale ce se ridicau la sume cu 4-5 zerouri. Tot în dolari, firește.

Partea scandaloasă era că acești bani erau, în marea lor majoritate, destinați pentru onorariile primarilor și funcționarilor publici implicați în așa-zisul proiect – de exemplu, primarul din Pitești urma să primească vreo 19 milioane ROL – bani, nu glumă, în vremurile alea! Cine erau ceilalți beneficiari? Încă vreo doi primari și alți funcționari publici cu state vechi în manipularea bomboanelor Mentos în săli de ședință – pe bani americani sau europeni, bineînțeles. Era cât pe-aici să se pornească o revoluție la departamentul de granturi după parcurgerea bugetului. În cele din urmă, sumele respective s-au realocat altor activități iar proiectul s-a reorientat către alte obiective întrucât – între timp – parlamentul modificase singur-singurel legea . Victorie? Nu chiar…

Emil Calotă, primar în Ploiești (2000-2008) și președinte FARL, și Earl Mathers, chief of party la GRASP (2003-2004)

Earl Mathers a fost un chief of party simpatic și este un bărbat arătos. Genul Sean Connery – cu cât îmbătrânește mai mult, arată din ce în ce mai bine. Spre deosebire de alții, Earl a înțeles de la bun început care-i treaba. Aveam cu toții încredere că n-o să se lase convins (sau forțat) să cedeze în fața lăcustelor. Însă FALR-ul s-a regrupat în tranșee și s-a aliat cu personaje cu experiență în cazuri de-astea, încăpățânate.

Într-o după-amiază caldă de mai, spre sfârșitul zilei – atunci când ești cu garda jos și te gândești mai degrabă la ce te-așteaptă pe-acasă decât la reforma administrației locale – cine oare se arată împreună cu (deja) cunoștințele noastre mai vechi de la FALR și USAID? Însuși fostul și actualul tartor general al programelor UNDP (Programul Națiunilor Unite pentru Dezvoltare – după unii, cea mai mioritică instituție internațională prezentă în România), în persoană – în carne, oase și Steilmann! Ei bine, biroul lui Earl pare că s-a clătinat sub pumnul delicat al dezvoltării durabile, iar urechile de proveniență americană au încasat ceea ce pe-aici se numește o săpuneală zdravănă. Domnul cu pricina m-a zărit la plecare și – amintindu-și că mă cunoaște de pe undeva – s-a întreținut, semi-amical, cu umila mea persoană. În linii mari, mi-a spus doar “salut, ce mai învârți pe-aici” și că “o să colaborăm”. Eu m-aș fi îndoit de asta și a doua zi, însă – după plecarea prețioasei delegații – Earl părea vizibil afectat de modul în care începea să se pună problema. Băieții îi ceruseră nici mai mult, nici mai puțin decât 150.000 de dolari din fondurile disponibile ale GRASP! De fapt, nu-i ceruseră, l-au anunțat (mai puțin elegant) că urmează să-i obțină…