De obicei, când se termină un program de asistență tehnică sau finanțare și începe altul, se mai petrece un fenomen atașat – și anume rotația cadrelor. Instituțiile ce derulează programe de finanțare vor să angajeze oameni familiarizați cu domeniul respectiv, mai precis cu relații deja consolidate și cunoscuți în sistem, așa că nu se complică cu experimente – iau de la alte programe.
Partea mai nasoală e că americanii nu prea au nici fler și nici nu ascultă de angajații români atunci când încearcă să depisteze pe cei de care au nevoie pentru a umple posturile disponibile – de regulă se orientează după recomandările venite de la USAID sau din curriculum vitae primite de la cei care se autopropun. De foarte multe ori contează și alte criterii – vechimea în sistem, culoarea politică “potrivită” în momentul acela, diverse favoritisme ce trebuie returnate ș.a.m.d. în defavoarea capacității de muncă, profesionalismului sau aptitudinilor necesare.
Evident, nu discutăm de posturile mici și care necesită multă muncă și energie – ci de cele “mari”, care înseamnă, deci, un salariu cu adevărat consistent plus diverse avantaje strategice: “frengo-mengo” la birou de dimineața până după-amiaza (navigat pe internet, Yahoo! Messenger, descărcat muzică și filme, mult-hulitul Solitaire etc.), fumat – activ sau pasiv – la greu în subsol, deplasări cu avionul sau cu limuzina instituției, multă cafea cu lapte și nelipsita pauză de prânz cu haleală de la Snack Attack. Muncă? Păi, are cine să o facă, nu? Când intri în contact cu o astfel de cultură organizațională se întâmplă să-ți pui întrebarea firească: e drept să fie așa? Răspunsul e dincolo de noi, însă.
Așadar, o lume pestriță, colorată în diverse nuanțe – de la negru tuci la roz bombon – în care te poți regăsi alături de diverse personaje controversate însă necesare… pare-se. Și lumea aceasta în care intri (dacă ai șansă) – fără discuție – e extrem de diferită de cea pe care o știai, mai ales dacă lucrai înainte în vreun ONG amărât (sau nu) pe 200-300 de Euro lunar. Constați, încetul cu încetul, că aici se lucrează pe bani serioși iar scara valorilor basculează inevitabil către o apreciere – demnă – a muncii în funcție de retribuție. Și lumea se împarte în două – cei care câștigă mult și nu fac mai nimic (ba chiar îți bagă bețe-n roate), și cei care muncesc de le sar capacele și de-abia primesc un salariu cât de cât bunicel. Nu vreau să insinuez cumva că la GRASP nu erau salarii mari – erau, însă existau și salarii scandalos de mari, de regulă pentru cei din prima categorie descrisă mai sus. Și pentru americani, desigur, dar – în definitiv – erau banii lor, așa că no comment în această privință.
Așa că, dragă prietene din mediul ONG sau dintr-o primărie, să nu te mire dacă în parcarea clădirii care adăpostește vreun program internațional sau regional de asistență tehnică (câte or mai fi rămas și acum) vei găsi tot felul de Peugeot-uri, Mégane-uri, Volkswagen-uri sau chiar Jeep-uri – oamenii care le posedă lucrează acolo și au mai lucrat în alte programe unde au încasat bani mulți și frumoși. Eu, cel puțin, am rămas stupefiat de nivelul de trai pe care l-am întâlnit la unii colegi de-ai mei – dacă după primul salariu mă bucuram că acum îmi pot cumpăra cașcaval olandez în loc de brânză topită, alții își făceau upgrade la mașină sau la casă…
GRASP n-a făcut excepție de la regulile enumerate mai sus. Cu câteva luni înainte de licitația pentru GRASP se terminase programul precedent (LGA – Local Government Assistance), gestionat de RTI (Research Triangle Institute), și o bună parte din oamenii de acolo se pregăteau să fie “preluați” în noul program. Ei bine… o mică parte a avut această șansă. În această mică parte se regăseau și câțiva despre care toată lumea… mă rog, toată lumea informată… știa că sunt viitoare “cârtițe”, adică urmăresc alte interese (personale, politice sau naiba știe) decât ale GRASP-ului și, implicit, sabotează cu bună știință munca celorlalți.
Ei, și atunci imaginați-vă că o colegă de-a noastră, pe numele ei Teodora, venită de la programul precedent (dezvoltat de RTI), a făcut acest joc dublu timp de aproape doi ani de zile, fără ca deștepții de americani să se sesizeze. Venea bunul ei prieten (“șef”?) primarul din Ploiești (președinte al FALR) pe la birourile noastre… imediat “ia-le banii, cere bani, că au!”, pleca primarul… “nu-i dați nici un ban, că nu e cazul”. Veneau băieții cu ochi albaștri de la USAID (românii, evident…), pe cine credeți că vizitau mai întâi sau o invitau la întâlnirile de lucru? Și uite-așa, mai în glumă, mai în serios, combinațiile astea au adus-o pe distinsa noastră colegă (directoare a departamentului de “Idei novatoare”, sic!) în postura de a tăia și spânzura aproape totul prin GRASP, fără știința americanilor (cel puțin încă sper că nu-și dădeau seama) dar sub privirile noastre deznădăjduite și ușor resemnate.
Desigur, bârfele circulau cu ghiotura – se zvonea că fostul COP (Chief of Party) al programului precedent (în perioada aceea consultant GRASP, sic!) o simpatiza în mod deosebit, alții șopteau că ea ar ști de niște malversațiuni petrecute în același program… Practic, părea de neclintit și de neoprit. Sau poate da, însă cu costul închiderii programului. Și, cu câteva luni înainte de finiș…
Între 17-19 septembrie 2004 se lăfăiau, la Mamaia – mai precis la hotelul lui Hagi (Iaki) – desigur, și pe banii GRASP-ului, vreo 100 și ceva de membri ai Asociației Naționale a Informaticienilor din România (ANIAP) – reuniți la conferința națională anuală. Invitați la conferință – toți casapii și satrapii programului GRASP: primarul din Ploiești, președinți și vicepreședinți ai altor asociații din administrația publică, Victor Rădulescu (zis și Darth Vader) de la USAID, dar și alți killeri ai programelor de asistență financiară. Veselie mare, tricouri și șepci verde praz, poze pe plajă… O săptămână mai târziu, spre marea noastră surpriză, Teodora a fost concediată. Se pare că americanilor le venise, în sfârșit, mintea la cap. Sau poate cei 90.000 de dolari (din care 30.000 deja cheltuiți) ce urmau să poposească în conturile ANIAP – spre disperarea colegilor mei de la departamentul de finanțare – să fi fost un ultim bobârnac? N-am reușit nici acum să aflăm.
Evident, reacțiile nu au încetat să apară. Iată ce a apărut pe forumul ANIAP în toamna anului 2004, imediat după ce Teodora a fost concediată de la GRASP… “În data de 22 septembrie GRASP a luat decizia concedierii doamnei Teodora Ștefănescu – grant manager al asociațiilor, pe motive de reducere de buget. Teodora Ștefănescu a fost singura persoana dată afară de la GRASP și din punctul meu de vedere pentru că acest program în sfârșit începea să capete consistență și coerență în ultimele 2 luni de când se derulează granturile. Deoarece consider că este o ofensă adusă asociațiilor prin eliminarea singurei persoane capabile din acest program (sic! n.a.), în urma discuțiilor și cu ceilalți președinți de asociații considerăm că din acest moment imaginea noastră va fi afectată (deoarece de relația cu noi se vor ocupa persoane incompetente de genul Robert Gondi, Christine Jasper – soția lui Gondi, Enache, Baran și alte nume insignifiante) și vor conduce la eșecul acțiunilor care se vor realiza în colaborare cu GRASP vă solicit aprobarea următoarelor: (1) protest comun cu celelalte asociații la nivel de USAID și Ambasada Americană pentru clarificarea obiectivelor acestui program și a modului lipsit de profesionalism în care suntem tratați; (2) renunțarea la orice relație cu GRASP și implicit la grantul acordat de acesta (ha-ha-ha! n.a.). Aștept răspunsul și acceptul vostru urgent (până la orele 15) pentru a proceda în consecință.”
“Nu cunosc personal activitatea doamnei Teodora Ștefănescu; am auzit, în schimb, lucruri nu prea plăcute despre domnia sa și activitatea derulată în programele în care a lucrat anterior. Fiind informații primite de la foștii săi colegi, personal nu le pot proba, motiv pentru care nu le voi menționa. Ceea ce trebuie menționat este că persoana care a inițiat acest protest nu poate fi obiectivă întrucât a beneficiat de sume consistente de bani provenite din mai multe granturi acordate și derulate prin compartimentul pe care îl conducea doamna Ștefănescu în cadrul GRASP. Pentru cei interesați, sumele pot fi dezvăluite.” Grigore (28 octombrie 2004, forumul ANIAP)
“Cine ești tu Grigore? Sumele de care a beneficiat ANIAP sunt postate pe site-ul ANIAP și orice sumă de care am beneficiat ca asociație este evidențiată în cadrul execuției financiare. De asemenea, mesajul tău sună în stilul unor incompetenți GRASP (sic-sic-sic! n.a.) și dacă știi ceva clar despre neprofesionalismul doamnei Ștefănescu, în condițiile în care noi toți ceilalți membri ANIAP știm altceva, sau despre alte sume de care am beneficiat și dacă aveai un minim de coloană verticală n-ai fi făcut pe misteriosul și ți-ai fi publicat și numele și adresa de mail și instituția în care lucrezi. Sunteți mizerabili, tu și toată gașca aia de foști colegi! De fapt, ești exact în stilul GRASP, motiv pentru care am inițiat acest protest și chiar așteptam o reacție în acest sens ca să vadă toată lumea cât de josnici sunteți! Ghinionul vostru este că ANIAP este o asociație formată din oameni care au coloană verticală și moralitate iar transparența, dacă nu ți-ai dat seama până acum, e punctul nostru forte. Și pentru ca să nu-ți dau satisfacție în continuare și pentru a evita transformarea acestui forum în mizeria la care speri, este prima și ultima intervenție care o voi avea pe acest subiect. Sper să ai decența minimă de a ne lăsa în pace și să nu ne mai otrăvești cu aceste mesaje astfel încât să nu fim nevoiți să blocam acest forum doar pentru utilizatorii înregistrați. 193.226.130.210 – adresa de IP de pe care a postat misteriosul Grigore este înregistrată la numele www.grasp.ro. Informația se poate verifica la www.rnc.ro.” (28 octombrie 2004, forumul ANIAP)
Unii binevoitori au asociat sfârșitul lamentabil al programului cu o reacție a “factorilor de decizie” din România la plecarea forțată a colegei noastre sus-amintite. Eu cred și sper că n-a avut legătură cu asta. Pentru că un program nu depinde de un om, oricât de pilos și de nemilos ar fi acesta. Auditorii USAID ne-au întrebat, în ultimele zile de muncă la GRASP, între două vrafuri de proiecte și un birou demontat, dacă am observat ceva suspect la ea sau la Darth Vader (“acela negru de respira greu”). Bineînțeles, le-am spus că da. A contat? Probabil că (iarăși!) nu. Îi veți regăsi mereu în poziții confortabile sau de decizie, în alte și alte instituții, pe salarii din ce în ce mai mari… ba chiar, uneori, în structuri guvernamentale. E legea firii într-o țară precum România.
Dacă de o grijă am scăpat cu câteva luni înainte de finalul jumătate ilar, jumătate apocaliptic al programului, în vara anului 2004 apărea o alta – o mămică de actor american, bătut măr de Denzel Washington în “Trening Day”, senină ca o zi de primăvară și pofticioasă la fondurile (încă neconsumate) ale GRASP-ului. Nu, nu e doamna Snoop Doggy Dog…